07/2026 – ZIUA CULTURAL

Un drum abrupt şi prăpăstios înconjoară muntele ca o moletieră pe ţurloiul de soldat: de la Bisoca- Buzău până la mânăstirea cu doi călugări, Găvanu, sunt vreo 15 kilometri de intoleranţă a naturii, de brazdă îngustă şi adâncă pe ogorul lui Dumnezeu, de scaldă în apa înălţimilor buzoiene. “Aici este sălaş bun pentru vipere!”, ne spune ghidul arătându-ne câteva vergi cafeniu- întunecate care se furişează printre pietrele fierbinţi, printre tufişurile de măceşe.

De la crucea înfiptă chiar deasupra satului Coita mai sunt puţini kilometri către mânăstire, iar poteca este straşnic îngrădită: în dreapta este pereteleperfect vertical al muntelui, în stânga este prăpastie. Sus este veşnica pomenire a paraclisului Naturii, jos este păcătoşenia acestor timpuri care au împuţinat pădurile şi darurile lui Cel-de-Sus. Pe lângă noi trece greu un car târât de două bivoliţe. Ţăranul tânăr care însoţeşte cortegiul sâsâie într-un fel ciudat pentru dobitoace, parcă le vorbeşte şi parcă le ceartă în acelaşi timp. Dăm bineţe şi întrebăm de mânăstire: “A, mânăstirea!”, se miră ţăranul şi bivoliţele lui. “De-aci mai aveţi numa’ oleacă până la fâneţele Găvanului!”. Pornim mai departe: uitaserăm că în munţii Buzăului, fâneaţa este unitate de măsură a tuturor lucrurilor.

Imediat după ce drumul face un strâns viraj la dreapta, din pădure izbucneşte larmă:cineva îşi ascute coasa, zgomot ancestral care, între tătari şi sovietici, a ţinut treze comunităţile locale. Coborâm. Într-o luncă, stareţul Sfintei Mânăstiri Găvanu (călugărul Sofian nu are mai mult de 40 de ani) stă drept, profilat negru în mijlocul unui ocean multicolor. Lăngă el, un ţăran bătrân s-a tolănit turceşte şi şi-a agăţat privirile dincolo de orizont, şi totul sugerează pacea de 2000 de ani. Aici încep pământurile Găvanului mânăstiresc.

Mânăstirea Găvanu se află situată în zona cea mai nordică a teritoriului comunei Mânzăleşti, într-o zonă cu relief accidentat. Mănzăleştii sunt atestaţi documentar încă de la 1522, când s-a întărit lui Neagu Braga şi fiilor săi deplina posesiune asupra acestor locuri. Mai târziu, plaiurile au fost împărţite între familiile lui Neacşu dinCâmpulungeni, Jacul din Pâclele şi altele din satele Sinişti, Blestemaţi, Băligoşi, Fundeni, Colnici şi Măneşti. Frumuseţea extraordinară a toponimiei munţilor Buzăului. “Începutul Mânăstirii Găvanu este situat undeva la anul 1707!“, ne spune celălalt călugăr al mânăstirii, Emanuel. “Era aici un punct numit La Lăstuni, între două izvoare, unde s-a clădit un sfânt lăcaş. Apoi s-a făcut o bisericuţă de lemn cu hramul Adormirii Prea Sfintei Stăpâne de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.”

Mai târziu, biserica a fost mutată în Poiana din Vale, la aproximativ 150 de metri distanţă. Turcii au profanat-o la Revoluţia din 1821, când îi urmăreau pe câţiva boieri greci care se refugiaseră aici. Călugărul Emanuel ne conduce prin incintă: lângă biserică, călugării au săpat un iaz artificial unde zvâcnesc broaştele şi peştii. Sfântul lăcaş este încadrat de camerele de primire orânduite pentru Episcopul Buzăului şi Vrancei,Epifanie Norocel şi de acareturile pentru animale. În această pustietate, peste gard de iazul călugăresc, un anume Cimpoieşiu (om de afaceri local care este ginerele unui preot de la Buzău) şi-a ridicat un viloi îmbinat numai din trunchiuri groase de copac. Prosperitatea iniţiativei particulare, comparativ cu cea “seculară” a Bisericii, este vizibilă şi aici: în timp ce viloiul ginerelui de preot se înalţă cu repeziciune, Mânăstirea Găvanul nu are bani să continue construcţia unei case de oaspeţi. Jaful şi defrişările masive sunt vizibile pretutindeni în zona (odinioară) împădurită a judeţului Buzău. “Pe-aici a trăit un sfânt”, reia dialogul fratele Emanuel, “se numea Sofronie şi a fost soldat în oastea lui Ipsilanti. Sofronie a murit la 113 ani şi când au venit primii comunişti aici, la mânăstire, el nici nu ştia cine conduce în ţară. Credea că tot Alexandru Ipsilanti este domnitorul şi întreba de el: ce mai făcea Măria Sa?!”.

La 1707, mânăstirea avea stareţ ucrainean şi găzduia un număr de 27 de călugări, din care cel puţin 8 erau bulgari de dincolo de Dunăre. Influenţa severă a slavilor se resimte şi în pictura bisericii care poartă amprenta Bisericii ruse, în timp ce textele sunt pictate exclusiv în slavonă. Beţivul Ţarcul comunist din biserică “Aşa era pe atunci!”, ne spun gazdele noastre. “Locul era izolat si s-au pomenit aici cu o mulţime de călugări bulgari. Comunităţi slavofone mai erau prin regiune, oameni aşezaţi la casele lor, care munceau şi aveau, fuseseră anumite frământări şi pe la ei, prin ţara lor…De atunci a trecut, însă, mult timp. Astăzi, ne vin foarte puţini oameni pe aici, ar trebui să ajungă pe jos aici si este greu!”, spune cu o tristeţe vag disimulată, călugărul Emanuel. “Drumul spre mânăstire este interzis circulaţiei publice, pentru că drumul este periculos, o maşină poate să alunece în prăpastie în orice clipă şi nici nu poate să treacă printre pietrele căzute din munte şi nisipul acumulat în timp… Pe la Sărbători mai vin aici grupuri de oameni, dar mai mult de 10 persoane la slujbă nu am avut.”

Mai este desigur şi amintirea unei epoci care este relativ recentă pentru conştiinţa colectivă a locuitorilor dinsatele în devălmăşie ale triunghiului Bisoca, Mânzăleşti, Vintilă Vodă. Când au venit comuniştii şi ateismul lor la rang de politică de stat, în Mânăstirea Găvanu se aflau câteva călugăriţe ortodoxe, iar mai sus, pe deal, trăia doar înţeleptul Sofronie. “Au făcut prăpăd comuniştii pe aici!”, îşi prefiră gândurile călugărul Emanuel. “Veneau brigadierii de lapartid, de prin satele înconjurătoare şi alergau călare după măicuţe, înjurau, nu le păsa de Sfânta Cruce, erau vremi de bejenie pentru cei drepţi. Călugăriţele au stat doi ani aici, apoi au plecat. Aici a rămas un paznic care îşi închidea vitele şi găinile în biserică!”. Sunt 15 hectare de pajişte în jurul Mânăstirii Găvanu, dar dacă te irită alienarea marilor oraşe, mai este loc să faci corectura: sunt 15 hectare de linişte în jurul Mânăstirii Găvanu.