O FEMEIE LUPTĂ PENTRU DREPTURILE NATIVILOR NORD-AMERICANI
09/2026 – TRAIAN HORIA
Neomarxismul a dezvoltat o mișcare de feminism considerată toxică pentru scena politică de unii observatori Conservatori din Europa și SUA: în 2026, activistele de extremă stânga sunt „ocupate” cu o Propagandă care nu are nicio legătură cu Familia, Tradiția și Creștinismul. De cealaltă parte, o femeie care a luptat singură pentru drepturile a sute de mii de nativi nord-americani a câștigat un proces răsunător cu guvernul american: a fost nevoie de cincisprezece ani de activism și de un proces istoric. Din păcate, la scurt timp după succes, Elouise Cobell a decedat de o boală incurabilă. Starea extremă de tensiune și stresul și-au spus cuvântul. După 15 ani de lupte în Curți judecătorești, guvernul federal al SUA a dat un răspuns favorabil femeii Elouise Cobell. Stră-stră-străbunicul lui Cobell a fost Șeful Munte, ultimul mare lider războinic al tribului Blackfeet, care refuzase să facă în secolul al XIX-lea compromisuri cu guvernul Statelor Unite. Femeia Cobell a crescut în rezervația Blackfeet din Montana, fără apă curentă sau electricitate. Era al doilea copil dintr-o familie de nouă frați, iar trei dintre frații ei au murit înainte de a ajunge la vârsta adultă. Stră-stră-străbunicul ei a fost un lider războinic al tribului („ Mountain Chief”) care s-a împotrivit expansiunii coloniștilor albi. Cobell a urmat cursurile unei universități, a studiat afaceri și contabilitate, apoi s-a întors acasă. A devenit trezoriera Națiunii Blackfeet. Atunci a început să analizeze cu atenție cifrele. Pe terenurile Blackfeet se extrăgea petrol. Pe parcelele atribuite membrilor tribului pășteau vite. Acele terenuri trebuiau să genereze venituri pentru proprietarii lor amerindieni. Dar plățile pe care le primeau de la guvernul federal nu păreau să corespundă cu ceea ce produceau terenurile. Un membru al tribului i-a arătat lui Cobell documente care indicau că o companie petrolieră plătise aproximativ 6.000 de dolari pentru folosirea terenului său. Cecul pe care l-a primit el era de doar 89 de dolari. Cobell i-a întrebat pe oficialii federali unde dispăruseră restul banilor. Răspunsul lor a fost disprețuitor: i-au spus că nu înțelegea balanțele financiare. Era imprudent să spună asta unei persoane cu studii în afaceri și contabilitate, care lucrase ani întregi cu evidențe financiare. Cobell înțelegea cifrele, iar asta s-a văzut ulterior. Ceea ce a descoperit Cobell în cercetările sale a fost că întregul sistem era profund defect. Timp de mai bine de un secol, guvernul federal fusese responsabil de administrarea conturilor Individual Indian Money (IIM), aparțînând nativilor americani. În aceste conturi intrau veniturile generate de petrol, gaze naturale, lemn, minerit, pășunat și alte contracte de exploatare a terenurilor indiene atribuite. Și totuși, guvernul nu putea să dea socoteală în mod corespunzător pentru acei bani. Documente lipseau, acte fuseseră pierdute sau distruse. Conturile fuseseră administrate necorespunzător sau amestecate între ele. După zeci de ani de haos, Cobell a decis să ducă lupta în instanță. La 10 iunie 1996, a intentat un proces colectiv împotriva guvernului Statelor Unite: cazul a devenit cunoscut sub numele de Cobell v. Babbitt. În cele din urmă, acesta a ajuns să reprezinte aproximativ jumătate de milion de amerindieni din peste 100 de triburi. Cobell nu urmărea să obțină o avere personală, ea voia ca guvernul să își îndeplinească responsabilitatea pe care și-o asumase legal. Guvernul a contestat procesul, a pus sub semnul întrebării revendicările și a susținut că documentele erau prea vechi și prea deteriorate pentru că tranzacțiile să poată fi reconstruite. Dar Cobell a continuat. Numele cazului s-a schimbat pe măsură ce se schimbau oficialii guvernamentali chemați în judecată. A fost Cobell v. Norton, apoi Cobell v. Kempthorne, Cobell v. Salazar. Elouise Cobell a călătorit peste tot, a petrecut ani întregi în săli de judecată, a depus mărturie, a analizat documente și a continuat să pună aceeași întrebare fundamentală: „De ce populația indigenă era înșelată”? În 2009, administrația Democratului Barack Obama a ajuns la un acord de principiu cu Cobell și cu reclamanții, și a fost de acord să plătească 3,4 miliarde de dolari. Aproximativ 1,4 miliarde de dolari erau destinate titularilor individuali de conturi. Aproape 1,9 miliarde de dolari urmau să finanțeze un program prin care guvernul să poată cumpăra drepturile fragmentate asupra terenurilor și să le consolideze în proprietatea triburilor. Alți 60 de milioane de dolari au fost alocați pentru Cobell Education Scholarship Fund, un fond de burse destinat studenților amerindieni și nativilor din Alaska. Congresul a aprobat acordul, iar președintele Obama l-a transformat în lege în 2010. Aprobarea judecătorească finală a venit în iunie 2011. Apoi, la doar patru luni după aprobarea finală, Elouise Cobell a murit de cancer. În 2016, președintele Barack Obama i-a acordat postum Medalia Prezidențială a Libertății, iar în 2023, a fost inclusă în National Women’s Hall of Fame. Elouise Cobell și-a petrecut cincisprezece ani obligând unul dintre cele mai puternice guverne ale lumii să înfrunte o întrebare referitoare la discriminarea unei întregi națiuni.