10/2025 – ZIUA CULTURAL
„Nu-mi amintesc cum arată cerul”, mi-a spus Radu Lungu. „Poate l-am văzut cândva, dar nu-mi amintesc cum arăta, eu nu mai am vedere încă de pe când aveam vârsta de un an”.
Radu Lungu a tatonat puţin cu bastonul alb şi s-a oprit: tocmai a descoperit un şanţ proaspăt, un obstacol nou pe traseul lui zilnic, săpat probabil cu o zi înainte de oamenii de la compania de gaze în centrul oraşului Cluj Napoca. A ocolit cu paşi mici, de pisică, şi a continuat: „La radio spunea cineva mai de mult că cerul ar fi albastru, dar eu nu cred asta. Dacă cerul ar avea o singură culoare, ar fi plictisitor…” Radu Lungu a venit pe lume în comuna clujeană Călăţele, într-un an (1944) când oamenii se năşteau cu timiditate şi mureau repede. „Era război, erau mulţi oameni amărâţi peste tot, era rău”, îşi aminteşte el. „Când nici nu împlinisem un an, am făcut meningită şi boala a evoluat rapid!”. Radu Lungu a orbit. În 1970 a început munca la Liceul de Nevăzători din Cluj Napoca şi acolo a rămas: gândea universal („ca Beethoven”, şăguieşte el), scria în Braille, vorbea în limba română. Într-o zi a aflat că trăieşte numai pentru muzică. „Odată, celebrul Arthur Rubinstein a concertat la pian acompaniat la vioara de Albert Einstein. La un moment dat, nemulţumit cum ataca partenerul său o porţiune din partitură, era „Frumosul rozmarin”, Rubinstein i-a zis fizicianului: „Degeaba sunteţi savant dacă nu ştiţi să număraţi până la 3!”, povesteşte Lungu. „Aşa şi cu noi, muritorii: până nu învăţăm să numărăm până la 3, nu avem performanţe în niciun domeniu”, concluzionează el.
După liceul special, Radu Lungu a absolvit şi Conservatorul de Muzică („Pedagogia şi Pianul mi-au plăcut mie, ele evocă lucrul cu oamenii şi cu lemnul nobil”, menţionează el) şi a devenit un respectat profesor, căutat atât de elevii cu dizabilităţi, cât şi de studenţii clujeni ai secţiilor muzicale. „Îi învăţ să muncească şi să-şi iubească publicul”, explică, punctând cu bastonul alb pauzele din vorbire. „În 1965, am susţinut primul meu concert cu public. A fost, de fapt, un mic recital. În auditoriu erau câteva sute de oameni, părinţi şi rude ale absolvenţilor de la liceul de muzică. Atunci când au izbucnit aplauzele, am ştiut pentru ce trăiesc”.
Din 1964, când a început să mergă regulat la sala de spectacol, şi până azi, muzicologul orb a asistat la peste 3.000 de concerte de muzică simfonică. „Mă îmbată sala de spectacole şi cred că nu există ceva mai nesuferit pe lume decât o sală fără acustica necesară. Apoi, aici întâlnesc şi o mulţime de oameni. Îi reţin pe toţi, fiindcă le memorez vocea!” Acum se cântă „Anotimpurile” lui Vivaldi pe scena filarmonicii clujene („Doamne, să fi fost Vivaldi un meteorolog, ar fi avut şi pământul ăsta veşti mai bune. Eu, care miros, şi pipăi, şi aud totul, adevărat îţi spun că Vara lui Vivaldi parcă-i turnată în volbură crudă, şi în hrean, şi mucigai, iar Iarna lui îţi scoate frigul din oase”), iar profesorul orb este, ca de obicei, prezent în sala de spectacol. Stă cuminte şi ascultă cu un soi de religiozitate, privind nemişcat spre orchestră. Uneori devine critic: vrea de la dirijor mai multă personalitate pentru primele două Anotimpuri şi ar mai vrea nuanţe şi armonie şi ar mai fi necesare tempouri mai scurte la Simfonia a VII-a a lui Beethoven, din partea a doua a spectacolului. Este singurul care se ridică la toate pauzele de aplauze şi pocneşte demn şi cumpătat din palme – pentru el, aplauzele reprezintă o resursă care trebuie drămuită cu scrupulozitate în lumea artiştilor.
Oamenii din sală, portăreii, artiştii îl cunosc cu toţii, Radu Lungu este o celebritate locală. În mai mult de 40 de ani de adorator al simfoniei, a depăşit cu bastonul său alb în drumul spre sala de concerte, tot felul de obstacole: pietoni, lucrări de circulaţie, gropi, rute deviate sau şantiere de vile.
Dacă ar fi depăşit tancuri americane, trupe de lefegii concentrate în Irak sau convoaie ruseşti, nimeni nu s-ar fi gândit vreo clipă să-l propună ministru la Apărare. Ba, probabil că lumea ar fi zis: „Nea Radu? Să-l punem, domn’le, ministru la concerte simfonice, că el îi cu muzica!”
(Articol publicat iniţial de ziarul Adevărul)