05/2026 – MAGDA MUNTEAN

“„D-lor, și Camera, și Senatul, la interpelările d-lor Stolojan și Falcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poarta.

[…] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze)

Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fos-am noi independenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.

Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legaturi care erau tari când românii erau slabi (Aplauze generale).

Incercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel putin se repetau necontenit si mai mult in scris, caci in fapt nu se puteau face, pentru ca Turcia slabea din ce in ce mai mult, si numai cand slabea socotea de cuviinta a-si arata puterea catre noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urma 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze).

D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat și care sunt în guvern, și care au fost, și care astazi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greșit când au răspuns pururea și intr-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne para Poarta și ne învinovațea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru ca, fiindca tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun și tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze).

Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poarta sunt rupte și, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur roman va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare ….

Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frica de a declara în fața reprezentanței naționale ca noi suntem o națiune liberă și independentă (Aplauze indelung repetate).

Însă, d-lor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pasa(aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit.

Dar ce să facem? Să stăm morți?

Nu, d-lor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții (Aplauze prelungite).

Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm aceasta țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și aceasta misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor nostri care mor la hotare (Aplauze prelungite).

[…] Așadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să ne liniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de ingrijiri pentru dânșii; din contra, și încă mai mult decât până acum, să arătam că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupam de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva.

Noi voim sa fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legături nouă, […] iar nu să ramânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea lor de a fi.

Mă rezum, d-lor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim sa mai patimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunarii de jos sa fie un bulevard în contra rezbelului. (Aplauze).

[…] Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țara întreagă o dorește să o vadă cu o oră mai înainte (Aplauze prelungite).”

Acesta a fost discursul lui Mihail Kogălniceanu în fața Parlamentului României la 9 mai 1877, după 400 de ani de suzeranitate turcă, 400 de ani în care am stat cu capul plecat ca să nu-l taie sabia dar iată că adevărații oameni politici ai vremii au știut să profite de situația internațională (răscoala din Bosnia şi Herţegovina în 1875, cea din Bulgaria în 1876 și declarația de război a Rusiei în 1877 – toate împotriva Imperiului Otoman) și să declare independeța României.

După discursul lui Kogălniceanu, care a fost urmat de adoptarea de către Senat a moțiunilor ce consacrau noul statul politic de stat independent și suveran al României, ziarul austriac „Der Osten” scria: „Legăturile care țineau de secole România legată de Turcia sunt sfârșite. România e liberă și independentă. Milioane de români din Transilvania, Banat și Bucovina, urmăresc cu simțăminte frățești această luptă glorioasă a fraților lor.” Aceasta a fost prima recunoaștere internațională a noului statut al țării noastre.

În iunie 1877, peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri au fost mobilizați și s-au alăturat armatei ruse cucerind pe rând, Grivița 1 (30 august/11 septembrie), cetatea Rahovei (9/21 noiembrie) și în sfârșit Plevna (28 noiembrie/10 decembrie), cucerită de gruparea ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. După cucerirea altor teritorii, Turcia a pierdut războiul și a fost nevoită să ceară armistițiu încheind un tratat de pace cu rușii la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) în care era recunoscută și independența României.

„Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.” consemnează publicația romania.fandom

Peste 10.000 de vieți omenești și 100 milioane lei aur au fost pierderile României în acel război pentru ca noi să ne putem numi astăzi români și să trăim într-o țară liberă dar, pe care nu cred că o mai putem numi independentă.