12/2025 – LILIANA POPA
O nouă premieră la Centrul Independent pentru Arta Animației (CIAA): „Povestea regelui supărat pe clovn” de Matei Vișniec
Matei Vișniec nu numai că este un scriitor complet: poezie, proză, dramaturgie, literatură pentru copii dar este și un mare scriitor !
Textualitatea pare preocuparea sa, în teatru textul este intenționat versificat.
Matei Vișniec e profund, reflexiv, aplecat asupra lui însuși dar și asupra întrebărilor lumii chiar și dacă acestea sunt ale copiilor. Aflat mereu la răscrucile omenirii, Vișniec rămâne realist dar tandru, filozof dar misterios învăluit în visele sale, ca dovadă scrie poezii pentru ‘transfirmarea viselor în oglindă”.
Prin „comedia puterilor”, prin dedublarea rege-clovn „Povestea regelui supărat pe clovn” a reușit în seara de 3 decembrie 2025 la București să creeze o poveste magică primită bine de copii dar și de adulții prezenți datorită textului profund, captivant.
Piesa este un spectacol amuzant și tandru despre cum un rege poate deveni ridicol, un clovn — înțelept, iar artistul — indispensabil chiar și atunci când puterea crede că nu mai are nevoie de el. Pentru că, în fond, în fiecare dintre noi trăiesc și un mic rege, și un mic clovn.
Sursă imagine: Liliana Popa
Nasul clovnului e roșu / Întrucât nu vrea să mintă / Și clocește adevăruri / Care merg direct la țintă.
„Clovnul e normal să fie
Zgubilitic, fanfaron,
Regii însă nu au voie
Să devină clovni pe tron.“
Se spune că, atunci când moare un rege, tronul nu trebuie să stea mult timp neocupat, ca să nu se răcească. În „Povestea regelui supărat pe clovn”, prințul care urmează a fi încoronat, maestru al jocurilor video, e nerăbdător să-și exercite puterea, dar clovnul bătrân, bucătăreasa Gogolina și însuși regele sunt cu ochii pe el
În regatul Alandala nimic nu e ceea ce pare: puterea se împarte între rege și clovnul său, iar toate regulile sunt scrise pe șorțul bucătăresei Gogolina. Când tânărul prinț urcă pe tron, descoperă că domnia nu înseamnă doar ordine și seriozitate, ci și curajul de a râde — mai ales atunci când clovnița Lița îi răstoarnă lumea pe dos.
Textul contemporan semnat de Matéi Visniec primește o nouă abordare regizorală: în spațiul independent de la CIAA, regizorul Stefan Craiu construiește o lume imaginară în care păpușile devin extensii ale oamenilor. O serie de întâmplări comice prind viață prin protagoniștii-păpuși, într-o împletire între realitate și artă, oferind un spectacol potrivit pentru toate vârstele.
Spectacolul îi are în distribuție pe actorii-păpușari: Arina Vrabie, Andreea Trestianu, Andrei Cristea, Ionuț Terteci, Vlad Constandache și Vlad Dragne.
Sursă imagine: Liliana Popa
Matei Visniec este un adevarat personaj de text, o instanță imanenta a acestuia ce se manifestă mai degrabă prin ‘”dara” scriprurala decât prin aceea existențială.
Până în 1984 obține patru premii literare. Volumul de versuri „Înțeleptul la ora de ceai” este încununat cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor.
Din 1987 trăiește la Paris.
Scrie literatură pentru copii, proză scurtă, este romancier, eseist si în primul rând dramaturg, unul din cei mai străluciți reprezentanți ai dramaturgiei actuale, teatrul lui fiind asociat cu cel al lui Eugen lonescu, Samuel Beckett, Franz Kafka sau Luigi Pirandello. După 1990 piesele lui sunt montate de peste 30 de ori în Romania, de peste 20 de ori în Franta, Germania, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Polonia, Olanda, cu participari marcante la mari festivaluri internationale. Este de asemenea prezent în antologii de poezie din Franta, Italia, Germania, Grecia, Rusia.
Actualmente este jurnalist la Radio France Internationale, Paris.
Teatrul său, care urmează o stralucită și meritată cariera internațională, a pus în umbră poetul.
Toate modalitățile fundamentale de exprimare literară beneficiază de o artă superioară și modernă a punerii în pagină, textualizarea. Criticul Marin Mincu reliefează la poet o asemenea hiperconștientizare a textului și îl apropie pe acesta, ca si criticul Ion Bogdan Lefter, de metoda de creație a altor colegi de generație, cum ar fi Nichita Danilov sau Petru Romosan.
Sursă imagine: Liliana Popa
Poezia lui Matei Visniec se construiește cu aparentă simplitate într-o combinație de real și absurd, de ironic și grotesc, dar de multe ori în spatele textului se ascunde un sens parabolic, între poeții cu aceleași afinități menționați mai sus, Matei Visniec, după părerea criticului și poetului Ion Bogdan Lefter, “e cel mai dezinvolt prozaic, cel mai -cotidian în recuzita, deși nu evită nici el insinuarea unei atmosfere arhaice, mitice sau pur si simplu abstracte, geometrizate.
Prozele scurte ale lui Matei Visniec au aceeasi coerenta textualistă ca si teatrul său; ele sunt exemplificarile simptomatice despre modul cum mecanismul textual (ca si vicleana mașină kafkiana) stă la pândă în orice clipă și din orice loc pentru a anihila textul vieții si a instaura viață textului. În această proză “metafizică”, ca și în pictura lui De Chirico, perspectiva narativă este total răsturnată, acțiunea povestirii reducându-se la povestirea actului povestirii. Prozele narează modul în care ele se scriu iar personajele lor se devoreaza sau se autodevoreaza pe măsură ce se lasa inventate de text.
Precum în teatrul și în proza sa, și în poezia publicată în volume, Matei Vișniec descrie actul concret prin care asistăm la geneza poemului. Dacă lecturam „Descrierea poemului”, vom observa că poezia nu mai este o “stare de grație” înțeleasă ca spontana și euforica luare în stăpânire a realului; ea nu mai este un act eliberator, ci unul traumatizant. Poetul “descrie” poemul ca pe o operație lipsită de orice transcendență și constată cu dureroasă dezamăgire absența oricărei demiurgii. Logosul nu se mai întrupează deloc și nu mai există decât “gura hulpavă a poemului” în care încap deopotrivă toate semnele (“mestecând sfinții si obiectele sumare din încăpere”). În “operația” de poetizare, voința poetului se supune vointei poemului, fiindcă “fiecare cuvânt” “urlă”, “se răsucește”, “își schimbă înțelesul”; poemul este deci un organism viu, o devorantă mașină a realului și singurul mijloc de a-l domina e “descrierea”. Acest poem nu mai are un referent în afară, el este “gol” și este “scris doar / pentru a râde în el de poemul următor”. Subiectul poetic nu se mai situează în afară (ca o entitate metafizică), ci înăuntrul textului; el este (prin corporalitatea discursivă) acel liant ce ancorează textul Ia real, îi dă viață, îl animă cu energii existențiale, dar acest lucru îl simțim treptat, pe măsură ce se scrie poemul și pe măsură ce avansăm în lectura acestuia. Dar ce ne spune poemul? El “spune” chiar despre acest poem pe care îl citim ! Ce? Cum este scris, cum “fiecare sunet își sapă o gaură neagră / în trupul sunetului următor iar prin aceasta / se vede un alt sunet”. Singurul referent al textului, ca și la Romosan, este autoreferențialitatea. Cât de radicală este schimbarea, se poate ușor constata; motivația poeziei nu se mai află în afara acesteia (canoanele unor retorici exterioare), nici în eul producator de text, ci chiar în mecanismul textual, ce își devine sieși unica transcendență si se autoafirma în timpul desfășurării procesului semiozic.
Volume de versuri:
La noapte va ninge, Bucuresti, Editura Albatros, 1980;
Orașul cu un singur locuitor, București, Editura Albatros, 1982;
Înțeleptul la ora de ceai, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984.
Poeziile Fuga, VII; Poemul care se citește pe sine si Bum, glontele lui Cesare Pavese au apărut în volumul înțeleptul la ora de ceai, București, Editura Cartea Româneasca, 1984