01/2026 – MAGDA MUNTEAN
Pe 13 ianuarie 1898, scriitorul francez Émile Zola, cel mai cunoscut reprezentant al școlii naturaliste, publica în ziarul L’Aurore, o scrisoare deschisa cu titlul “J’accuse” adresată- președintelui Franței, Félix Faure. În ea, guvernul era acuzat de antisemitism și de încarcerarea ilegală a lui Alfred Dreyfus, un ofițer evreu din armata franceză, condamnat la închisoare pe viață pentru spionaj, pe baza unor probe falsificate și a unui antisemitism funcțional. Denunțând erorile judiciare și lipsa unor dovezi serioase, Zola acuza explicit generali, magistrați, experți militari și birourile de presă, de minciună, manipulare și nedreptate. Fiecare paragraf începe cu „J’accuse…!” (acuz!), nominalizând fiecare persoană pe care o considera vinovată de condamnarea nedreaptă. Scrisoarea a fost tipărită pe prima pagină a ziarului și a cauzat un scandal public în Franța și peste hotare. Zola a fost acuzat și găsit vinovat de calomnie la 23 februarie 1898. Pentru a evita încarcerarea, s-a exilat temporar în Anglia, de unde s-a întors în iunie 1899 dar a fost reabilitat abia în 1906.
Imagine: Europeana Newspapers
Alfred Dreyfus a fost acuzat de înaltă trădare pentru că ar fi transmis secrete militare ale Franței către Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acuzațiile se bazau pe un document numit „bordereau”- o notă anonimă descoperită în coșul de gunoi al atașatului militar german de la Paris – care conținea informații despre artilerie, planuri militare și proceduri ale Statului Major francez. Dar toate probele erau subiective și nici nu au fost prezentate vreodată apărării. Pe baza acestora Dreyfus a fost acuzat și deportat pe Insula Diavolului. Ulterior, s-a dovedit că adevăratul autor al „bordereau-ului” era maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy.
Scrisoarea lui Zola este ca un act fondator al jurnalistului modern pentru că stabilește niște principii valabile și astăzi pentru jurnalismul de investigație. În primul rând, documentarea bazată pe argumente trebuie să ducă la identificarea celor culpabili și nu la stabilirea unei vini colective, apoi dovezile să fie atât de reale încât să determine legiuitorul să acționeze sau să pună în mișcare un întreg mecanism (inclusiv influență civică) care să ducă la stabilirea adevărului. Orice afirmație trebuie să poată fi probată în fața instanței dacă e cazul. Probabil, atunci când a publicat acea scrisoare, Zola avea dovezile necesare furnizate de surse de informații credibile care însă au rămas anonime. Protejarea acestor surse este un alt principiu etic pe care un bun jurnalist trebuie să-l pună în practică.
Émile Zola, știa că va fi judecat dar și-a asumat să suporte consecințele alegând să se poziționeze de partea adevărului și nu să rămână neutru într-o situație în care fiecare individ ar trebui să reacționeze din punct de vedere moral. Orice jurnalist care face o investigație reală, trebuie să fie conștient că poate fi supus presiunilor, șantajelor, amenințărilor dar important este să aibă posibilitatea și curajul de a spune în orice moment „aici s-a comis o nedreptate” și de a atrage atenția opiniei publice asupra derapajelor și nedreptăților de orice fel. Anchetele la comandă, în care nu se mai caută adevărul ci probe care să demonstreze un verdict dinainte stabilit, sunt astăzi folosite tot mai des. Ele au luat amploare datorită deficiențelor economice ale presei și dependenței de finanțări, politizării excesive a spațiul public și datorită confuziei dintre activism și jurnalism. Poate tocmai de aceea, oamenii, aceeași care cu ani în urmă apelau la ziar în disperare de cauză pentru aflarea adevărului, și-au pierdut total încrederea în jurnalismul de investigație și au ajuns să creadă că toate anchetele sunt instrumente de șantaj sau de manipulare.
Zola a fost singur împotriva puterii. El a demonstrat că legea fără justiție este o formă de abuz arătând că folosindu-se de procedură, instituțiile statului au falsificat adevărul pentru a nu-și recunoaște erorile și că uneori, un singur om poate schimba un verdict dacă are curaj și își asumă responsabilități.
J’accuse! a devenit o expresie generică a indignării și un simbol al curajului intelectual cu asumarea responsabilității.