01/2026 -SJA
Pe site-urile de vânzări, un craniu de Urs al Cavernelor (cu lungimi pornind de la 40 cm) era oferit cu preţuri cuprinse de până la 6-7000 dolari, fără cheltuieli de transport şi chiar reproducerile sunt extrem de scumpe. De asemenea, un schelet cu înălţimea de cca 2,5 metri era ofertat cu preţuri de până la 35000 dolari. Dar piață a evoluat ulterior, iar mirajul îmbogăţirii rapide prin comercializarea unor „grămezi de oase” a născut de timpuriu în România o nouă clasă de căutători de comori: practic, celor care scormoneau cetăţile dacice după tezaure li s-au adăugat cei care săpau după oase. Specialiştii care cunosc amploarea fenomenului au susţinut din anii 90 că peşterile trebuie protejate suplimentar prin lege. “Ar trebui, de exemplu, să se renunţe la traseele marcate care conduc către astfel de peşteri cu osuare, iar dacă nu au un curator, să li se atribuie unul. Sunt peşteri în Munţii Apuseni care nu au nici măcar o poartă, nu mai amintim de alte facilităţi”, ne-a spus speologul clujean Liviu Pop.
Oase ieftine, preţuri bune
După anul 1990, teritoriul României a devenit scenă unui tip de comerţ mai mult decât insolit: cel cu oase de urs… preistoric. Practic, de la acel moment, organizaţi în grupuri mici sau individual şi având consilierea unor paleontologi sau arheologi, contrabandiştii de oase de urs au vizitat toate peşterile României susceptibile să adăpostească osuare vechi. „Negustoria” cu organe sau cu oase de urs îmbracă şi astăzi cele mai neverosimile forme, iar incidente- cu accente groteşti- consumate în trecut pe aeroportul Otopeni, unde vameşii au descoperit în bagaje… labe de urs congelate, demonstrează din plin acest lucru. Specialiştii români susţîn că oasele provenite din cavernele româneşti au intrat de timpuriu şi în colecţiile unor muzee europene sau de peste Ocean.
TRAFIC CU OASE DE URS
Muzeele Europei, aprovizionate de peşterile României
Reţelele de contrabandă au aprovizionat muzeele Occidentului, “atacând” zone cunoscute că fiind bogate în osuare de Ursus Spelaeus. Speologul dr. Christian Ciubotărescu (Gârda de Sus- Albă) a fost cel care a identificat în mai multe rânduri, “urme de activitate” ale săpătorilor din peşterile Munţilor Apuseni. “Între anii ‘80- ’90, unul dintre veteranii speologiei din România, Liviu Vălenaş, a luat o parte consistentă din osuarul aflat în Peştera lui Honcă şi l-a transportat la Muzeul Ţării Crişurilor, de la Oradea. Devastările de la Honcă, însă, au continuat: eu, personal, am găsit urme de săpături în peşteră. Desigur, beneficiarii acestui comerţ cu oase de urs pot fi colecţionari particulari sau muzee- sunt entităţi cu bani, care ţîn acest negoţ în viaţă”, ne-a spus Ciubotărescu. Tot la Honcă sunt expuse şi oase colectate la Peştera Urşilor, dar urme ale trecerii populaţiilor de spelaeus au mai fost găsite în multe alte peşteri din Valea Cernei. Unul dintre cele mai importante situri paleontologice din lume se găseşte, însă, în peştera Zmeilor de lângă localitatea Onceasa, iar reprezentanţii Parcului Natural Apuseni au susţinut că multe muzee ale naturii din Europa expun în prezent mostre de Ursus aduse de-acolo. Evident, pe căi oculte. “Rangerii (paznicii zonelor protejate- n.n.) nu cunosc, uneori, nici întrările în peşteri. Poliţia este depăşită în domeniu, iar judecătorii nu au pronunţat până în prezent condamnări pentru cei care devastează Peşterile în căutarea oaselor de urs. Nu credem că pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu furturile de acest gen din caverne reprezentau un fenomen, cel mai important motiv fiind super-monitorizarea de-atunci a graniţelor. Vrem sau nu vrem, fenomenul există, se perpetuează şi afectează tezaurul nostru mobil cultural”, a rezumat situaţia speologul Liviu Pop.
Ursus pelaeus, la peştera Ialomicioara
Ursus spelaeus sau „ursul cavernelor” aparține unei specii dispărute în perioada ultimei glaciațiuni (în urmă cu 2.6 – 2,7 milioane de ani, caracterizată prin răcirea climei pământului) şi a avut o arie de răspândire care începea în nordul Spaniei şi ajungea până în Urali. Ursul de peşteră avea dimensiuni impresionante (înălţimi de aproape 2 metri şi greutăţi cuprinse între 400-600 kg, pentru exemplarele adulte), iar marile depozite de oase descoperite de-a lungul timpului în zonele de interes speologic se datorează faptului că peștera era locul obişnuit unde uriaşul mamifer își creștea puii şi îşi aştepta moartea. Osuarele de Ursus Pelaeus au apărut sporadic şi, deseori, în cele mai neaşteptate locaţii. Astfel, într-un Buletin al Societăţii de Ştiinţe (Cheiul Dâmboviţei nr. 10, Bucureşti) din ianuarie 1898, se specifică pentru informarea pasionaților care coborau în peștera Ialomicioara: “D-1 Mrazec prezintă în numele d-lor V. Popovici-Hatzeg geolog şi Sângeorzan, inginer, planul şi o secţiune verticală a peşterei lalomiciora. Acesta peşteră foarte mult vizitată de turişti, era cunoscută numai până la vreo sută metri, unde un perete de sub care curgea un izvor împedica pătrunderea mai departe. Spărgându-se acest perete s-a constatat că peştera se continuă mult mai frumosă pe o întindere de peste 400 m. Astfel cum se prezintă azi peştera lalomiciorei, e una dintre cele mai frumose peşteri cunoscute în România. În interiorul ei s-au găsit schelete întregi de Ursus spelaeus”.