04/2026 SJA

Războiul din Iran a arătat un NATO mult diferit de cel prezentat ceremonios si laudativ de mainstream media din țările dezvoltate: o organizație divizată pentru care prioritățile membrilor au din ce in ce mai puține lucruri comune, începând cu cotizația de membru și continuând cu parteneriatele militare. Ca un exemplu, refuzul statelor membre (multe din ele fiind parte a Uniunii Europene) de a sprijini deblocarea strâmtorii Hormuz a stârnit iritarea Statelor Unite. Hormuz este calea prin care cca 20% din combustibilul global pentru avioane, industrie, agricultură sau nevoi casnice ajunge la state-client până în Europa și este privită că fiind indispensabilă pe harta de mapamond a Energiei. După declanșarea atacului comun SUA- Israel din februarie 2026 asupra Iranului, guvernul islamist a dizlocat în strâmtoare un număr de nave militare care au instaurat controlul navelor și supravegherea zonei. Pe fondul creșterii accelerate în burse a prețurilor la gaz și țiței, SUA a deplasat în zonă trupe de desant, eventual pentru a crea un mediu de presiune pentru negocierile de pace din Pakistan, iar președintele Donald Trump a dispus blocarea porturilor iraniene pentru a împiedica exportul de petrol care putea să finanțeze regimul de la Teheran. Un fenomen curios a însoțit toate aceste desfășurări militare: conducerile mai multor state, cu precădere unele controlate de stânga politică (precum Spania) au cerut “pace în Iran” și au boicotat public ofensiva americană, deși până atunci Iran fusese pentru NATO un stat din “axa răului”, condus cu o dictatura religioasă care reprima sângeros protestele în stradă și suprima drepturi civile elementare. Era vorba de aceleași voci europene care, pe de altă parte, cereau finanțarea permanentă a măcelului din Ucraina, unde este un alt război în desfășurare. Din acel punct a început o divizare care pe alocuri apare că a redus NATO la o șezătoare literară: Franța s-a erijat ca reprezentantă a unui grup de state “interesate să intervină” în deblocarea Hormuz dar numai după încetarea ostilităților (sic!, n. n.). Altfel spus, SUA a fost lăsată singură de “aliații” din NATO ca să elibereze strâmtoarea: pentru liderul francez Emmanuel Macron, NATO era minunat dar lipsea cu desăvârșire. În acest context, Trump a criticat sever NATO iar speculațiile despre retragerea SUA sau dezintegrarea Organizației Nord- Atlantice sunt numeroase în presa independentă. Despre această criză de încredere pe care o traversează Alianța, colaboratorul SJA Vasile Bîrea (general rez.) ne-a declarat: “Cred că Statele Unite sunt nesigure în acest moment și separă acum partenerii și adversarii lor în două liste diferite. Amenințările sau sugestiile lui Trump referitoare la viitorul NATO ar putea fi desigur un simplu exercițiu de presiune care să îl ajute la formatarea celor două liste. Suntem într-o situație pe muchie de cuțit în care nici România nu stă prea bine. NATO este important, iar România a avut și are nevoie de aliați. Armata încape pe un stadion, nu avem stagiu militar obligatoriu, nu avem un sistem coerent pentru rezerviști, sosesc generațiile tinere care nu au pus niciodată mâna pe o armă și nici cu armamentul nu stăm prea bine deși în ultimii ani am primit tehnică militară. Cum să aduci rezerviști pe un front când ei ar avea nevoie de cel puțin 6 luni de instrucție? Aceeași problemă o au și alte state, dar noi trebuie să învățăm din experiențele trecute. Îmi amintesc acum că în al doilea război mondial, mulți dintre rezerviștii Armatei Române au avut răni la picioare dintr-un motiv care ar putea să apară ciudat: nu știau să efectueze comanda “Culcat!”, adică își aruncau întâi corpul la pământ, iar picioarele rămase câteva secunde în aer erau ținute ideale pentru inamic. România trebuie să fie pregătită din toate punctele de vedere, militar sau emoțional, fiindcă trăim vremuri în care se vorbește deja cu multă ușurință de “război mondial””.

T.G