09/2026  VASILE POPA

Mi-am dorit de copil să fiu jurnalist. Mi-am dorit de copil să spun lumii ceea ce mă doare. Corespunzător, mai încolo am devenit un țăran care a încercat de-a lungul timpului să răscolească trecutul. Dar, surpriză! Dacă vreau să merg la primar, nu pot, pentru că mai am nevoie de o adeverință. Dacă merg la medicul de familie, nu pot, pentru că mai am nevoie de o rețetă. Oriunde este complicat de pătruns, trebuie să îți asumi acest exercițiu de libertate. Mă întreb cu îndreptățită stupoare „către cine, Doamne, să mă îndrept?”. Deci, sunt jurnalistul „cu acte în regulă”: dacă eu, cel ce pune adevărul pe hârtie, cel ce vorbește despre viață reală, nu sunt băgat în seamă, atunci cine mai sunt eu, jurnalistul? Ce rămâne din mine? Din mine, colaboratorii mei, prietenii mei și tot ceea ce înseamnă jurnalism. Ceea ce a devenit deranjant în momentul de față e reprezentat de acei oameni care încearcă să răscolească trecutul. E un alt fel de a spune jurnalismului. În conștiința publică, toți, absolut toți oamenii care încearcă să răscolească trecutul au „bube în cap” și am să vă spun de ce. Nu există jurnalist în lumea asta care, în momentul în care spune lucrurilor pe nume, să nu fie clasat, desființat, cumințit. Pentru că Sistemul, ca atare, nu-și dorește realitatea, există o adversitate aici între jurnalismul autentic și Sistem. Sistemul ne dorește să trăim într-o moțăială oarecare și de aici decurg transformări. De ce mă tem și ce este cel mai greu pentru mine? Observ că actualmente, jurnalismul a atins un nivel sau o etapă de la care începe să decadă greu. Ușor, încet, jurnalismul decade. Fără că nimeni să spună măcar vreo vorbă. Dacă un jurnalist al oricărei societăți, al oricărui ziar, ar vrea să spună deplin realitatea, 99% din reportajul acelui jurnalist ar putea fi confiscat de Sistem. Sistemul vrea să „arate bine”. Care mai este atunci viața de zi cu zi a jurnalistului? Pentru că nu înțeleg. Fac un reportaj de 4 ore cu realitatea pură, iar la redacție mai bine de jumătate din reportajul meu se șterge. Poți să plângi puțin, poți să te întrebi „Doamne, pentru ce am bătut sute de kilometri prin toată țara? Să fac un reportaj și aripile mele să fie tăiate?”. El are răspuns, șefii de redacție nu au. Pentru unii, asta ar putea fi o chestiune de amuzament inept. Pentru mine, este despre libertatea Presei. Pentru că Sistemul nu vrea să auzim realitatea, pentru că Sistemul vrea ca noi, „epavele societății”, să trăim în acea moțaială. Eu, Popa Vasile, trăiesc într-o moțăială: la fel ca mine, sunt extraordinari de mulți oameni. Nu sunt eu „miezul”, dar la fel ca mine mai trăiesc mulți din societate și ne întrebăm cu toții: când vom vedea luminița de la capătul tunelului? Tăind din aripile jurnalismului, nu mai avem un răspuns normal la viața cotidiană. Să ai un reportaj de zece ore și să fii redus la zece minute, este o perspectivă orwelliană. Mi-am dorit întotdeauna să spun adevărul și îmi doresc întotdeauna să spun adevărul. Oriunde. La mine în sat, sunt 65 de „fumuri”, la 220 de case. Sunt locuibile doar 65 de case. Așa este și în jurnalism. Mai sunt câteva zone unde jurnalismul rezistă: restul e amenințat de ruină sau e ruină.