03/2026 – LILIANA POPA
A fost odată un băiat cu ochii mai care îi împăca pe englezi cu francezii, pe maghiari cu tătarii, care vorbea cu Shakespeare, cu Oscar Wilde, cu Paul Foster, cu Luigi Pirandello, cu Carlo Goldoni, cu Jean Giradoux, cu Niven Thornton Wilder și care ne făcea să megem la TEATRU.După premierele teatrale din București nu mergeam acasă, făceam interviuri cu actori, cu regizorul, traducătorul iar apoi mergeam la Radiodifuziunea Română și pregăteam o cronică sonoră ce intra a doua zi la MATINAL, iar mai apoi și la alte emisiuni.
Florian Pittiş a fost un actor conștient de valoarea și talentul său, avea talent, mister, farmec, inteligență artistică, judecată sagace.
L-am întrebat o dată:” după toate spectacolele pe care le-am văzut de-a lungul timpului pe scenele teatrelor bucureștene sau pe scenele teatrelor europene, ați ajuns și mai departe În țara soarelui răsare…..De unde răsare soarele pe scena de scândură a unui teatru ?” “Din curaj, dăruire, iubire, vis…”, mi-a răspuns. Noi mai visăm și azi după un spectacol al său care sunt reluate pe TVR….
Pittiș a avut o carieră teatrală de succes, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei și Andrei Șerban. Printre rolurile sale celebre se numără Hamlet în „Hamlet” de William Shakespeare, Peer Gynt în piesa omonimă de Henrik Ibsen și Lucky în „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett.
Florian Pittiş a trăit toată viaţa ca în aforismul celebru „Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio.
Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspirația i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română.
Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa. A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“. Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“
Respins de la Teatru din pricina „r“-ului
„N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“. E lecţia după care s-a ghidat mereu, mărturie stau îndeletnicirile înşirate mai sus. A înţeles-o foarte bine încă de tânăr, când a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.
Cronica spectacolului A 12-a noapte de William Shakespeare (Teatrul Bulandra): În acest spectacol, de mare clasă actoricească, se disting două interpretări ieșite din comun: Virgil Ogășanu – Malvolio…Și, cel fără de care a 12-a noapte nu poate exista și nici nu poate fi imaginată, Feste, cel mai înțelept și mai trist bufon din comediile shakespeariene, cu o surprinzătoare viață prin creația lui Florian Pittiș. Un joc de profunzime, interiorizat, cu straturi de semnificații, elaborat cu precizie în gest, privire si cântec, ne-au relevat un Feste-vagabond, un Charlot „avant la lettre”, cu straiele lui Rică-Fante de Obor, un Feste care fumează cu disperare și înțelepciune, fiindcă știe tot ce se poate ști despre viață și despre moarte, despre dragoste și trădare, despre prietenie și nestatornicie, despre noroc și soartă. Un Feste care deschide și închide pagina spectacolului, îmbarcându-ne cu el pe o „Corabie a nebunilor”. Mira Iosif – revista Teatrul nr. 5 (anul XVIII), mai 1973
„Am moştenit lecţiile de dicţie de la mama, care nu ştiu dacă a vrut ca eu să-i urmez meseria. Când Pittiş a venit la mama pentru a lua lecţii de dicţie, ea mi l-a dat mie direct. «Îl corectezi tu», mi-a zis. Nu mai făcusem asta deloc, dar era încrezătoare că o să mă descurc. Nu mi-a dat nici exerciţii, nimic. Mi-am pus mintea la contribuţie. Ştiam câte ceva din domeniul respectiv, dar nu şi exerciţiile pentru corectarea „r“-ului. Le-am inventat, le-am făcut şi l-am corectat şi a fost un student minunat“, a povestit Ileana Cârstea Simion într-un interviu pentru Digi24 întâlnirea cu viitorul actor.
Primul rol, în spectacolul pe care l-a văzut de 236 de ori
Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el.
„Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“.
Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.
În esența sa, Pittiș era o Enciclopedie.