02/2026 – MAGDA MUNTEAN

Decăderea morală a acestei societăți care ridică libertinajul la loc de cinste se vede de pe lună și chiar dacă în online se aruncă vina de la unii la alții: de la părinți la profesori, de la profesori la părinți și copii, vinovați suntem noi toți.

Indicațiile psihologice în educarea copilului, apărute la un moment dat si transformate de către unii în legi nescrise, indică toleranță și permisivitate excesive, încredere în capacitatea copilului de a se autoregla. Părinții nu mai au voie să impună nicio regulă, profesorii nu dispun de mecanismele necesare pentru a cere să se respecte anumite limite și probabil și ei au devenit în timp mai puțin exigenți, mai puțin dedicați profesiei. În realitate, ca părinte de copil, pot spune că învățământul s-a degradat mult în comparație cu perioada în care am învățat eu și poate că principalul motiv este că la fel ca și în alte domenii am preluat din alte tări sisteme de educație fără să analizăm consecințele pe termen lung sau fără să le adaptăm la cultura și societatea noastră. Apoi schimbările frecvente de miniștri care au venit cu legi noi peste altele ce nu se terminaseră de implementat au avut și ele un efect negativ asupra învățământului. Și sigur rolul profesorului în procesul educațional nu este un aspect de neglijat. Lipsa de profesionalism în unele cazuri ca și confruntarea cu lipsa de  respect, cu intervențiile adesea brutale ale părinților și absența unor mecanisme care să le permită să intervină în anumite situații i-a transformat pe mulți în niște roboți care vin la ore doar ca să  îndeplinească o programă. Pe de altă parte, părinții care de ani buni au auzit zilnic aceeași lozincă „trebuie să fii prietenul copilului” își duc odraslele la petreceri unde se consumă alcool, țigări și se ascultă manele, de pe la 13-14 ani, că așa e cool și pentru că altfel cine știe cum ar putea reacționa copilul la restricții. Și totuși, limitele cine le mai impune?

Grafica: Liliana Mand

Îmi amintesc că am citit pe undeva cu ceva ani în urmă, un articol scris de un psihiatru suedez care spune că „permisivitatea cu care sunt crescuți micuții, pe termen lung, îi transformă în niște mici monștri lipsiți de empatie, cu șanse mari de a eșua în viață și cu tendințe sinucigașe.” El își justifică afirmația prin studiile de caz din activitatea sa profesională care demonstrează că acești copii, crescuți cu ideea că totul le este permis, când ajung la maturitate și trebuie să înfrunte problemele vieții, li se pare că lumea în care trăiesc e prea dură, se simt dezamăgiți și prin urmare manifestă stări de anxietate, de depresie și chiar tentative de suicid. De altfel, un studiu realizat de organizația „Salvați Copiii”, arată că  în România, aproximativ 22.000 de copii și adolescenți trăiesc cu un diagnostic de boală mintală și că au crescut semnificativ cazurile de tentativă de suicid în rândul adolescenților. Dar acesta este doar un aspect grav al problemei. Și mai grav este gradul de agresivitate la care s-a ajuns în rândul tinerilor sau bullying-ul practicat la orice vârstă și din diverse motive –  fizice, culturale, sociale, religioase. Pe lângă educația permisivă, un alt motiv principal este folosirea excesivă a tehnologiei. Studii comparative arată că începând cu 2010, odată cu introducerea tehnologiei digitale în educație, curba dezvoltării cognitive a început să coboare și astfel se pare, pentru prima dată în istorie avem o generație de copii care este mai puțin inteligentă decât părinții ei.

În școli se pune accentul mai mult pe memorare și mai puțin pe gândirea critică. Programul educațional este rigid (spun specialiștii) bazat mai mult pe informații teoretice și mai puțin pe aplicabilitate, televiziunile și mediul on-line impun anumite valori care de fapt sunt non-valori dar sunt luate ca reper de majoritatea adolescenților. Maneliști cu câteva clase, cu limbaj pornografic sunt transformați în idoli de tânăra generație. Și până la urmă, chiar dacă tu ca părinte vrei să le arăți că există și altceva, dacă îi duci la operă sau la teatru (în cazul fericit în care vor să meargă), și acolo poți da peste spectacole în care predomină trivialitatea, lipsa de eleganță și în care mesajele transmise nu au nicio legătură cu moralitatea.

Ce-i de făcut? Poate că reguli clare pentru fiecare categorie implicată: profesori, copii și părinți care să fie respectate cu strictețe ar putea ameliora situația. Mi se pare un paradox, că în țările occidentale, părinții plătesc pentru ca fii și fiicele lor să poarte uniformă sau să nu aibă acces la telefon în timpul orelor (mă refer la școlile privare) când aceste norme ar trebui să fie impuse în toate unitățile de învățământ. Asta ca un exemplu. Însă societatea, în tot ansamblul ei, are nevoie de transformări dacă ne dorim să lăsăm în urmă generații de oameni puternici și responsabili. Când vom fi conștienți de asta poate că schimbările vor începe să se producă.