04/2026 – LILIANA POPA

„Când ploaia se va opri“ De: Andrew Bovell Traducerea și regia: Radu Iacoban la Teatrul Mic Sala Studio, str.Gabroveni 57

Un vortex nesfârșit în care viețile familiei Law se întrepătrund.
Planuri paralele, destine, deznodăminte tulburi învăluite în ceața vrăjită a celor ce nu au aflat adevăruri ascunse.

Piesa lui Andrew Bovell, “When the Rain Stops Falling” e o dramă de familie care se întinde pe 80 de ani iar patru generații, din 1959 până în 2039 au vieți, destine asemănătoare.

Un pește care cade din cer este laitmotivul piesei. Gabriel, unul din șirul de Gabrieli, căci toți poartă același nume, frământat de faptul că își abandonase fiul de 8 ani, simte nevoia să rupă un blestem transmis din tată în fiu. Alungat de soția care încă îl mai iubește: “Ai rămas un contur, un abur. Pleacă din viața noastră. Ne – ai furat viitorul”, Gabriel pleacă din Anglia în Australia.

“Am timbre din țări care nu mai există…”, îi declară fiului său la revederea peste 20 de ani.
Avem două fire narative, două povești. Prima: pe la sfârșitul anilor șaizeci, un englez (Henry Law), pedofil, e alungat de soție (Elizabeth Law) de teamă să nu-și atingă și copilul (Gabriel) de șapte ani. Pleacă în Australia, de unde îi trimite sporadic fiului ilustrate destul de criptice în care însă îi tot spune că-l iubește. Mama se abține să-i spună băiatului ceva, asta îi îndepărtează, mama devine alcoolică, relația dintre ei e încordată spre limită. După douăzeci de ani, băiatul pleacă în Australia pe urmele tatălui.

Al doilea fir.
În Australia, o familie dintr-un orășel de pe coasta oceanului își pierde fiul de opt ani în condiții stranii (i se găsesc după o vreme hainele și oasele undeva pe plajă). În urma întâmplării, mama se sinucide, tatăl așijderea, dar mai târziu, după ce fata lor termină școala. La douăzeci și patru de ani, fata lucrează într-un motel din oraș.
Aici, firele se unesc.
Fiul englezului trage la acest motel, se îndrăgostește de fată (potrivire până și de nume: Gabriel și Gabrielle), o convinge să rămână împreună. Fata e reticentă, nu vorbește decât rar și eliptic despre istoria familiei. La un moment dat, aflat la volan, află de la ea cum murise fratele ei, tocmai în perioada când tatăl lui debarcase în Australia. Face cumva legătura, înțelege, accelerează și intră cu mașina-n copac.
Gabrielle, însărcinată, e salvată de Joe, un tînăr din zonă. Se căsătoresc. Joe devine tatăl vitreg al fiului englezului, numit tot Gabriel, după tatăl natural. Dar nu reușește s-o facă pe Gabrielle să treacă peste traumă și peste dragostea pe care i-o purta celui mort.

Pe la șaptesprezece ani, fiul pleacă de acasă și nu mai dă nici un semn de viață. După o vreme, mama lui se sinucide. Joe îl ține la curent pe Gabriel prin scrisori cu evoluția bolii mamei, apoi dispare. În prolog, în 2039, un anume Gabriel (despre care încă nu știm că e cel plecat la șaptesprezece ani de acasă), primește un telefon de la fiul său Andrew pe care, la rândul lui, îl părăsise când avea doar șapte ani și care, acum, locuiește în Anglia: vrea să-l viziteze.

La final, acesta chiar vine să-și vadă tatăl aproape necunoscut care-i pune la dispoziție o valiză cu obiecte rămase / transmise din generație în generație, singurele care pot recompune, fie și fragmentar. istoriile înaintașilor lui. Simetrii, puneri în oglindă, coincidențe improbabile. Toate întru, dacă vreți, o meditație asupra (im)posibilității de a repara greșelile trecutului, ale fiecăruia și / sau ale înaintașilor.

Compoziția neliniară, de tip puzzle, oricât de dinamică ar fi, nu reușește să-mi atenueze impresia de neverosimilitate – supărătoare în cazul unui text ce se vrea foarte realist. În plus, am avut de multe ori senzația că dialogul e artificial, că niște oameni aflați în acele situații nu pot spune ce îi pune autorul să spună. Sugestiile aproape suprarealiste cu ploaia care cade tot timpul, ca-n Macondo, și referirile la diluviul viitor, din 2039 (referire distopică la schimbările climatice), nu au nici un rol dramatic .
Există însă și multe replici bune, și secvențe închegate și multă tensiune pe care regia lui Radu Iacoban, mizând corect pe actori și folosind o scenografie minimală și grăitoare (Tudor Prodan), le pune în valoare și chiar potențează.
Mișcarea scenică într-un ritm amețitor (Ștefan Lupu): deplasări sacadate ale actorilor, schimbări de poziții care nu văd cum ajută spectacolul (deși, poate.
E remarcabil jocul reținut și economia de mijloace cu care crește tensiunea Ilinca Manolache (Elizabeth Law tânără), mizând mult pe voce și expresia feței. Impresionează prezența scenică, ușurința cu care schimbă registrele și umorile Diana Cavallioti (Gabrielle la maturitate). La fel, Alina Rotaru (Gabrielle tânără) pendulează firesc între deschidere ingenuă și violență a sentimentului ultragiat, între retractilitate și dăruire.

Copleșitoare e interpretarea Andreei Grămoșteanu (Elizabeth Law la maturitate) – numai cine n-a văzut-o poate îndrăzni să spună că nu mai avem tragediene.

În rolurile masculine, se detașează Ionuț Vișan (care jucase și la Afrim, dar alt rol), tatăl pedofil, retractil, temător, expunându-și gradual sensibilitatea tarată, fără să devină însă odios (deși exact așa e). E de observat tremurul mâinilor (și la el, și la Andreea Grămoșteanu).

Relația de joc cu Ilinca Manolache, bine închegată. Un personaj complicat creează Cezar Grumăzescu: Gabriel, copilul care tânjește după dragostea tatălui pierdut, dar și după a mamei. Rolul e complicat pentru că trebuie să lege două relații complet diferite: cu mama, Andreea Grămoșteanu, și cu iubita, Alina Rotaru. Nu e deloc ușor, dar Grumăzescu o face foarte bine. Singurul personaj masculin care pare să nu poarte o tară e cel jucat de Virgil Aioanei: un om de treabă, moale, bun, care-și acceptă aproape fără crâcnire (cu doar o singură răbufnire de revoltă) soarta ingrată. În fine, Viorel Cojanu se achită bine de, poate, cel mai puțin ofertant rol (ultimul Gabriel): un fel de povestitor care deschide și închide spectacolul, legând firele narative și dezlegând misterele. Îi dă corect replica Andrei Brădean. Nu am nici o îndoială că spectacolul, bine ritmat, cu o muzică antrenantă (Aida Šošič) excelent jucat, va plăcea.

Spectacolul cu piesa “Când ploaia se va opri”, scrisă de Andrew Bovell, a avut premiera mondială în februarie 2008 pe scena Teatrului Scott din Adelaide, Australia, iar în mai 2009 a fost pusă în scenă și în Europa, la Teatrul Almeida din Londra.

Scenariul dramatic se concentrează în jurul unei serii de povești interconectate din viețile a șapte personaje care se confruntă cu misterele trecutului lor pentru a-și înțelege viitorul, dezvăluind, astfel, modul prin care sunt transmise de la o generație la alta, tiparele de iubire, abandon, speranță și iertare. În final, asemenea imaginii revelatoare a ploii care inundă deșertul, un tânăr își găsește curajul să sfideze moștenirea trecutului.

Andrew Bovell, dramaturg australian. Piesa a luat mai multe premii, inclusiv Best New Play în 2009.
Tema destine, familie, timp, climă, singurătate. Ploaia care nu se oprește devine metaforă pentru durerea care trece din generație în generație.
Scenele sar neliniar între ani și continente – Londra și Australia. E genul de text “puzzle” .
Bravo Teatrul Mic, excelentă alegere !

Liliana Popa
aprilie 2026