La aproximativ 40 de minute de mers cu mașina, trecând prin Galda, Teiuș și pe lângă grădina Magdalenei, apoi urcând pe drumuri șerpuite, se află colțul meu de Rai.

Pe Valea Geoagiului, pe partea dreaptă cum urci către Cheile Râmețului din munții Trascăului, se află ”Catedrala munților Apuseni”, așa cum a fost denumită după renovarea din timpul episcopului Emilian Birdaș. Mănăstirea Râmeț, monument istoric, este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania, ale cărei ziduri interioare au fost pictate cu trei rânduri de fresce, ultima fiind realizată de Mihu de la Crișul Alb în 1377, element ce o face una dintre puținele biserici din piatră databilă din România.

De-a lungul timpului, mănăstirea s-a aflat sub protecția lui Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare precum și a lui Mihai Viteazu, care a și refăcut-o. Dar alături de cea veche, s-a construit o altă biserică, un contrast între vechi și nou, între ceea ce a fost și ceea ce este.

Știu că pare ciudat dar prima dată când am intrat în bisericuța de piatră am izbucnit în plâns fără să înțeleg de ce. Era ca și cum toate tristețile mele se aflau deja acolo, și când am intrat s-au grăbit să mă întâmpine, era ca și cum, acolo s-ar fi aflat nu doar istoria locului, ci și istoria neamului meu. E drept, că era la șase luni după moartea mamei și poate asta a influențat mult starea mea. Dar iată că și astăzi simt că sufletul meu adesea rătăcitor, își regăsește „casa” în vechea bisericuță în care pereții de piatră parcă șoptesc povești nespuse, dureri nerostite, rugăciuni adânci, speranțe care cândva au luminat chipuri pe care nu le voi cunoaște niciodată. Privesc arcada de trecere în naosul bisericii pe care stau aliniate cuvinte în slavonă – „ Am scris eu preapă­cătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crișul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie, în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2.” – traducerea pe care am găsit-o în ziarul „Lumina”.

Ies de acolo despovărată pentru o vreme, și mă așez pe una din băncile așezate în fața foișorului în care se oficiază uneori slujbe, vara. Lângă mine, pe o altă bancă se așează trei bătrâni cu părul alb ca zăpada sporovăind într-una despre vreme, despre cât au staționat la nu știu ce intersecție și se întreabă unul pe altul, pe unde le-or fi nevestele. O femeie se întoarce și se uită cu subînțeles la ei iar peste puțin timp, o alta le spune clar și răspicat. ”Domnilor, vă rog! Am venit aici să ascult slujba, nu pe voi.” Au tăcut. Au rămas în tăcere până la sfârșit.

Ascult: „Cei credincioși pentru cei chemați să vă rugați! Cei chemați, capetele voastre să le plecați!” Îmi bate inima în ritmul clopotelor și gândurile îmi aleargă către cei dragi și la cuvintele lui Savatie Baștovoi „asemeni lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm”. Am multe de iertat dar și multe ce ar trebui să mi se ierte. Odată cu bătăile de toacă, sufletul meu stă în genunchi și se roagă.

„Cred într-unul Dumnezeu” se aude în difuzoare glasul preoților, al corului și al credincioșilor. „Cred”, crește în inimile noastre, se ridică în vârf de munte și apoi urcă la cerul care-și ridică brațele invizibile să primească mărturisirea noastră.

La final, am intrat în magazinul de la ieșire, în apropierea căruia, pe perete, am văzut un telefon vechi și o cutie de poștă, vestigii ale unor timpuri apuse. Am întrebat o călugăriță bătrână ce aranja cărțile pe un raft, dacă mai funcționează telefonul de afară. „Ei maică, mi-a răspuns, cum să mai funcționeze? E acolo ca să ne amintească de vremurile trecute. De când cu telefoanele moderne, cine l-ar mai folosi?” Poate cei care-și imaginează că relicva din perete ar putea avea un fir nevăzut cu o altă lume, m-am gândit eu.

Imagini: arhiva SJA