05/2026 – MAGDA MUNTEAN

La data de 13 mai 2015, România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Dorului. Inițiativa le-a aparținut membrilor trupei Vunk, care au vrut să dedice această zi tuturor celor care se simt departe de ţară, de cei dragi sau de copilărie.

Dorul, un cuvânt intraductibil, care în alte limbi este asociat cu lipsa si este exprimat printr-un verb, pentru noi românii este mai mult decât o lipsă, este un amalgam de emoții, de sentimente de tristețe si de melancolie, o suferința care se atenuează doar în momentul în care într-un anume fel putem contacta cu ceea ce ne dorim atât de mult să revedem. De altfel, alături de alte două cuvinte – doina (acesta tot intraductibil) si colind – cuvântul dor ne reprezintă tradițiile în patrimoniul UNESCO.

Dorul apare încă din copilărie și ne însoțește pe tot parcursul vieții. Copilul care nu se află în preajma părinților le simte lipsa: își dorește să audă vocea caldă mamei sau cuvintele de încurajare ale tatălui. Mai târziu, adult fiind sufletul lui tânjește după oameni dragi de care s-a depărtat, locuri pe care le-a părăsit, momente pe care ar vrea să le retrăiască. Dorul de copilărie, de casa părintească, de cei care au plecat definitiv, de iubiri trecute devine tot mai acut în timp și chiar dacă aduce suferință, el este dovada că sufletul este viu și că nu putem trăi fără legături afective.

Uneori, chiar și atunci când are suficiente motive să se simtă fericit, omul poate fi cuprins de o chemare lăuntrică spre ceva pierdut sau neîmplinit, un dor inexplicabil care aduce frământări interioare și o mulțime de întrebări fără răspuns.

„Sufletul meu vine dintr-o lume mai bună, de aceea mi-e mie aşa de dor de stele…” spunea Nikos Kazantzakis. Sau „faptul că sunt stăpânit de un dor de neînțeles, ar fi totuşi semnul că există un altundeva” spunea Eugen Ionesco.

Iată așadar că dorul nu este doar sentiment ci și filozofie sau după cum spunea Cella Serghi, o măsură pentru „intensitatea, adâncimea, întinderea dragostei.”