07/ 2026 TRAIAN HORIA

Când nu-l acuză pe Gabriel Garcia Marchez de stângism, Mario Vargas Llosa are fluența unui fluviu de primăvară și o ferocitate a stilisticii care-i îndeamnă epigonii să renunțe la comerțul cu idei scrise și  să se apuce de tranzacționat mobilă veche. Absurdă ar putea să apară, desigur, veșnica sa transcendență către idealuri literare conservatoare. Llosa nu are o soluție clară pentru intrigile eroilor săi, așa încât, cu el și cu alți câțiva nebuni realizezi ce dezgustător este happy-endul american ca și clișeu cultural și morală. Dar are sugestii. Llosa scrie despre optimiști, dar îi opune întotdeauna mulțimilor de sceptici. Are pana ascuțită, dar nu are cerneală suficientă. Are substanță, dar nu are formă care să o cuprindă. Dacă acest Mario Vargas Llosa ar fi doar o teoremă, facultatea de științe literare s-ar fi prelungit nedeterminat, iar mulți dintre doctoranzii cu pretenții și-ar fi câștigat existența aruncând cu undița în Atlantic. Acest ciudat sud-american, care s-a încumetat să descrie femeia ca soție universală, cu toate că la viața lui a fost căsătorit la propriu doar cu rude- o mătușă, respectiv o verișoară, a făcut din pictorul ratat în timpul vieții Gauguin, un erou al legendei de după colț. Sarcasmul lui Llosa din romanul „Paradisul de după colț” (editura Humanitas) este previzibil, iar mesajul (omenirea care l-a distrus „mișelește” pe un artist francez doar din plăcerea de a-l face celebru, ca un soi de autoverificare a propriei puteri) este înlocuit și de data aceasta cu viclene sugestii, precum „aveți grijă ce distrugeți, în jurul vostru cresc alte milioane de talente”…. În definitiv, forța imaginii din toate romanele lui Mario Vargas Llosa se sprijină pe o importantă linie directoare: scriem și vorbim aici de obsesia reîntoarcerii la tradiționalismul grijuliu, la societățile puritaniste care, la ultimele lor zvâcniri din secolul XIX, mai furnizau încă eroi atipici. În „paradisul de după colț” cresc sub degetele maestrului, păpuși de ceară: este Paul Gauguin , împătimit de pictură și alungat de societatea burgheză până în ultimul spațiu necontaminat de mizeria civilizației- insula Tahiti, dar și Flora Tristan, bunică a artistului și lider reprezentativ pentru o epocă a frământărilor muncitorești, în care tot felul de profeți activiști propovăduiau sosirea falansterelor sociale, a egalității planetare, a matriarhatului „progresist” și anarhiei controlate. Sunt doi oameni marcați profund de emoțiile colective, oameni cu căsnicii eșuate, cu experiențe sexuale de rezonanță diferită. Paul are prima sa experiență homosexuală printr-o uriașă bucurie a curiozității de sălbatic haitian, în timp ce Flora consideră că sexul, în general, este un mijloc simplu de exploatare a femeilor de către bărbați și adoptă temporar lesbianismul. Romanul este unul al emoțiilor individuale: Gauguin nu vinde lucrări, dar pictează furios în atmosfera de totală indiferență a contemporanilor săi, iar Flora rămâne impasibilă la amenințările autorităților care i-au interzis efectuarea unui lung turneu politic prin țară. Sunt doi oameni care, de la un anume moment, își vor dori un loc de odihnă, dar care nu vor găsi niciodată acel mic paradis, veșnic pitit în spatele unui zid născut de frica societății și de pofta lor de sfidare. Talentul scriitorului peruvian Mario Vargas Llosa creează ascetic, doar pe „proiect” individual, așa cum nu ar fi făcut-o pentru Gauguin o întreagă duzină de biografi oficiali. Peruanul este a-tehnic dar și un competent specialist în ingineria vieții: oferă informații și propune destine, eventual câte un paradis pentru fiecare. Cartea „Paradisul de după colț” are 392 de pagini și tot atâtea soluții.