07/2026 – MAGDA MUNTEAN

Va ieși o lege după niște teze,
Va ieși o lege să ne anuleze,
Va ieși o lege, plină de contraste
Să incinereze fapta tagmei noastre.
Va ieși o lege să ne interzică
Și să ne ofere preț de târfă mică,
Va ieși o lege care să ne lege,
Va ieși o lege, prea fărădelege.
Va ieși o lege să consacre biciul,
Va ieși o lege să ne tragă-n urmă;
Să ne interzică vis și sacrificiu
Va ieși o lege să intrăm în turmă.
Salutăm această lege care vine,
Cu condoleanțe și urări de bine!

Adrian Păunescu

Iată că această lege a ieșit: bustul lui Păunescu din Parcul Grădina Icoanei din București (Sectorul 2). este propus a fi dat jos. Solicitarea de demolare a fost făcută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în iulie 2026. Motivul ? Trecutul de fost comunist și rolul său de propagandist prin Cenaclul Flacăra este considerat de institut incompatibil cu o prezență omagială în spațiul public…
Ce facem oare? Anulăm parte din cultura de după 1940? Să-i luăm pe rând:

Mihail Sadoveanu: A fost cel mai important nume de mare prestigiu convertit de regim. A publicat volume de propagandă precum Mitrea Cocor sau Lumina vine de la Răsărit și a deținut funcții înalte în stat, inclusiv președinte al Marii Adunări Naționale.

Tudor Arghezi: Deși inițial a fost interzis și criticat dur pentru „decadență”, a acceptat ulterior compromisul cu regimul pentru a putea republica, scriind poezii pe placul partidului (ex. ciclul Cântare omului).

George Călinescu: Aflat sub o presiune uriașă, marele critic literar a făcut compromisuri ideologice majore în epocă, scriind cronici favorabile și romane corectate politic precum Bietul Ioanide.

Zaharia Stancu: Scriitor aliniat ideologic (Desculț), a condus ani de zile Uniunea Scriitorilor și Teatrul Național, fiind un loial administrator al politicilor culturale ale partidului.

A.E. Baconsky, Dan Deșliu, Maria Banuș: Autori care au excelat în poezia de partid timpurie (proslăvirea lui Stalin, a colectivizării sau a partidului).

Eugen Barbu: Scriitor influent și director al revistei Săptămâna, a fost un instrument de bază al propagandei naționaliste dure și un colaborator strâns al organelor de Securitate.

Corneliu Vadim Tudor: Discipol al lui Eugen Barbu, a fost unul dintre cei mai prolifici poeți omagiali ai cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, publicând texte laudative în revistele vremii.

Sabbin Bălașa: Pictor faimos, cunoscut pentru realizarea unor portrete idealizate de mari dimensiuni ale soților Ceaușescu.

Și poate or mai fi. O parte dintre ei poate chiar aveau convingeri comuniste. Alții însă, au acceptat „contracte” în primul rând pentru a avea dreptul de a publica și apoi pentru alte facilități precum locuințe mai bune sau bani pentru proiecte cum a fost cazul marilor producții cinematografice istorice realizate de Sergiu Nicolaescu. Sigur a existat lotul lui Constantin Noica din care făceau parte personalități care au avut curajul de a se opune regimului de la București și tocmai de aceea au fost marginalizați și trimiși în închisori. Dar nu toți au avut puterea de a face asta. Dacă ar fi fost așa, atunci Revoluția s-ar fi realizat poate cu mult timp înainte. Însă marea majoritate a populației a tăcut și a suportat. Ca și acum. E adevărat că „osanalele” lor la adresa „iubiților” conducători erau vizibile pentru că erau oameni de cultură, dar hai să ne gândim puțin la persoanele obișnuite, cei care lucrau în fabrici și uzine, în școli, spitale etc. Oare nu și aceștia la rândul lor, acceptau doctrina, lăudau un șef sau un membru important de partid ca să le fie mai bine sau să-și protejeze familia?

Oare astăzi nu se întâmplă la fel? Cei din instituțiile statului numiți politic, oare nu-i așteaptă cu fast și osanale pe mai marii zilei? Nu trebuie să privim mai departe de reacțiile la realizările primarilor ca să ne edificăm: „Felicitări, dom” Primar!”, Să ne trăiți dom” Primar!” „Nu mai este altul ca dv.” etc. Felicitări, de ce? Că își îndeplinește atribuțiile pentru care a fost ales și pentru care este plătit? Oare nu asistăm prea des la „spectacole de obediență” în care loialitatea față de cei aflați la putere devine un criteriu principal de valorizare iar competența și interesul public sunt lăsate în plan secund? Oare nu toate instituțiile sunt astăzi instrumente ale intereselor politice? Cât de ipocriți putem fi?

De ce nu anulăm toți clasicii: pe unii că au simpatizat cu legionarii sau au fost antisemiți, pe alții că au fost comuniști. Pe toți, pentru că toți au avut la un moment dat propriile opinii politice. Rămânem doar cu ai noștri contemporani, dar cum vor înțelege generațiile viitoare tot parcursul istoric și cultural al acestei nații. Rescriem istoria? Vom ajunge până acolo încât vom modifica documente, ziare și cărți ca să corespundă versiunii oficiale a sistemului ca în cartea lui Orwell? „Cine controlează trecutul controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul” spunea acesta. De ce atunci când decidem să anulăm personalități ale culturii românești nu le judecăm prin prisma contextului istoric din care făceau parte? Și de ce nu ne uităm la adevărata față a societății de astăzi?

Da, Adrian Păunescu a fost comunist dar a fost și un mare poet. Cel puțin el a avut decența de a rămâne consecvent și nu s-a „transformat” peste noapte pentru a susține noul regim. Comuniști am fost cu toții…Să nu uităm că a avut totuși și niște poezii interzise. Să nu uităm că prin Cenaclul Flacăra a oferit o lampă de lansare pentru mulți tineri artiști care au devenit ulterior legende ale muzicii folk, rock sau pop din România. Nume sonore ca Vasile Șeicaru, Gheorghe Gheorghiu, Tatiana Stepa, Victor Socaciu, Valeriu Sterian, grupul Divertis, formația Iris, etc. poate nu ar fi fost astăzi cunoscute dacă nu ar fi existat Adrian Păunescu și cenaclul său.

Las mai jos o poezie scrisă de poet în anul 1965, „Poporul român – Opere complete”. Să fie analizată și „judecată”.

Ca pe-o chestiune personală,

ca pe-un apel comunard,

primesc și reiau adevărul,

că ne trebuie adevărul,

simt și eu că m-am săturat de omisiuni, de abrevieri, de uitări,

m-am săturat de „ediții critice”,

vreau adevărul prin adăugire,

vreau adevărul despre țara mea,

nu prin ștergere, ci prin adăugire,

și el, și el, și el

Nu suntem atât de mulți

încât să ne excludem

din zece-n zece ani

din istorie.

Aici, fiecare om a fost domnitor,

România Mare n-au făcut-o

Tratatele și Puterile binevoitoare,

Ci poporul român,

cu Brătienii

Manii,

Delenii,

Ioneștii

și Popeștii de rigoare.

Vreau să scriu aceasta,

Mă simt vinovat prin omisiune.

Că unul sau altul dintre eroii unui moment

avea să devină indezirabil

altui moment istoric,

e altă poveste,

ceea ce a făcut, făcut rămâne,

istorici, patrioți,

nu mai calculați și refaceți trecutul,

nu-l mai schimbați,

istorici, patrioți, faceți-vă datoria

1 Decembrie 1918

n-a fost mai puțin important

decât Kiseleff,

care e și astăzi șosea în București.

Istoria n-are dreptul să uite.

Politica – da poate să uite,

istoria – nu.

Istoria e testament, nu creier manevrabil.

Lăsați istoria în pace,

să se scrie singură,

fără uitări, fără coafări,

fără necesități, fără adversități

nu mergeți cu absurdul până acolo

încât să fiți și azi supărați pe Traian

că a romanizat Dacia.

Noi suntem copiii acelui sânge vărsat,

noi suntem însemnați cu otravă

din cupa ultimă a lui Decebal,

destul cu ștergerile, cu lapsusurile,

nu mai vreau istoria erorilor,

a lapsusurilor,

vreau istoria adevărurilor.

Mi-e dor de strămoșii mei,

în ediție populară, ieftină, întreagă

mi-e dor de Poporul Român –

Opere Complete.