08/2026 CLAUDIA ROGOJAN

Mi l-au descris decent, că fiind cel mai mic oraș și cel mai mare sat, și am trecut curioasă pe-acolo: acolo, la Dragomirești, timpul parcă-i mai lung,  cât o  căruță plină de fân. 

Oameni stau în clacă la colțuri  de stradă, nanele te privesc curios de sub năframă, iar pe ici colo mai zărești sub porțile cioplite de mâini în meșteșug, câte-un bunic voinic, în straiul de duminică. În trap cu calul, umblă pe stradă largă clopul de feciorie de altădată și cămașă albă călcată în dungă, și te îmbie totul la ospitalitatea farmecului rural al locului păstrat cu de-amănuntul de odinioară. S-a oprit timpul în loc și te-așteaptă să-l ajungi din urmă. Am fost la Cascada Cailor și am fost cu mocănița și mi-am spus „Tulai, Doamne, tare se-aude orice zgomot între văile ăstora de-aici!”: orice șoaptă se rostogolește în orice timp, e un aer curat și vibrant, care de generații, îi ține pe oameni în comunitate, fluid universal.

La Dragomirești, trecutul sună bine!