UN POET CE SE LASĂ DESCOPERIT: FLORENTIN STRECHE

11/2026 – LILIANA POPA

florentin streche
Florentin Streche

Florentin Streche are o acută observație a vieții și în mod sigur o intransigență ce nu îl va părăsi vreodată.

Florentin Nicolae Streche, un poet ce se lasă descoperit, caută analogii, alterități, antonimii. Eul său liric congener cu prezențele universului, se revoltă, se roagă sau devine meditativ, reflexiv, autoreflexiv, se apleacă cu grația interpretării și profunzime interogativă. Este o poezie a deschiderii spre lume și lumi, cu puritatea ființei și cu o frenezie de începuturi.

Din retrăiri ale paradisului pierdut apar paradoxuri și unele poeme ale vagabondării prin spații imediate sau imaginare dar și altele ale inițierii în tainele vieții, ale naturii întretăindu-se la răscruci cu perspectiva evoluției concrete cu tot mai puține clipe de respiro.
Poate de aceea poetul devine de-a dreptul personal, interiorizat în urma propriilor întrebări, a conștientizării unor întrezăriri ivite în urma atâtor întrebări.

Scrie sub impulsul răspunsurilor cristalizate de personalitatea sa lirică în fața fenomenelor induse nu imprevizibile. Relativitatea lumii dezvelește temerile, șovăielile și tremur gândurilor sale. Prezentul pare apocaliptic, o genune din care mai răzbat mirifice retrăiri ale începuturilor lumii, puritatea înlocuită de șovăielile reacțiilor umane, la marginea căreia îngerii sunt doar ….martori.

Poemele sale, impulsuri, uluiri, secvențe ale ne-linișitii ale celui ce merge pe un drum hotărât de alții.

Poate părea un poet șocant uneori, aflat într-o criză de înțelegere și de regăsire dar duce disoluția eului când ușile realului se deschid. Odată intrat în vortexul perpetuu deschide alte porți spre un univers în care personajele devin imponderabile și lumea pare plăsmuită din vise ce ar fi trebuit să se întâmple. Trecerea dintr-o lume într-alta, căutarea spulberată de atâtea întrebări își găsește o relativă împăcare dată de fiorul metafizic, subtil religios în fața supremației iubirii.

Semnele trecerii poetului, reevaluarea destinului sînt totuși un exerițiu al lucidității sale, Florentin Streche are o acută observație a vieții și în mod sigur o intransigență ce nu îl va părăsi vreodată.

Din aceste…observații și dintr-o formidabilă disponibilitate la frumusețile și contradicțiile lumii la interferența cu cele ale universului apar poemele sale, justificate de acum, transparente prin reprezentări, sugestii, tonuri și semitonuri și uneori în nuanțe diafane.

Bun venit întru poezie Florentin, așetptăm cărțile tale. Drum de întoarcere nu mai existău !

Liliana Popa

Poeme – Florentin Nicolae Streche

Hai!

Hai să ne ținem de mana,
ca în copilărie, când era ziua atât de lungă,
încât o uitam si transpiram în carne și în respirație
când nu miroseam decât a acele zile cu soare,
când ploua argintiu și moale peste noi,
ca să ne împrietenim cu puritatea din ochi.
Hai să ne ținem de sufletele noastre,
să mai treacă viața, ca apa peste pietre,
ca norii triști pe cerul mântuitor,
si să ne lăsăm toate bagajele astea grele,
cu tot ce ne-a îndurerat și bucurat,
si să devenim fericiți nu din disperare,
ci, pe rând, încetișor, în urcare.

E o invitație spre o altă trăire/percepție a vieții pășind fără a mai fi necesară acea ținere de mină, e o simplificare, precum o întoarcere la starea de puritate a copilăriei dar și dorința de a cunoaște evoluția ulterioară pas cu pas e un solipsism….în doi e o poetică impresionistă dar atî de frumos scrisă că te învăluie într-o fragilitate pe care simți lipindu-se de trup precum un voal de mătase sau o mănușă de catifea
preeminența are modulația candorii deși aparține vagului, e o inefabilă chemare/dorință pentru a păși prin minunile lumii cu fragilitate și puritate
cuvintele alese, imaginile (plastice sau nu) create sunt diafane, aș păși ușor, încetișor, cu uimire …spre lume

Ruga

Cei care n-au credință din voia lor,
să fie iertați, c-au păcătuit cu spor,
lăsându-i pe toți, din neputință,
într-un salon cu lipsă de voință.
Copiii nu mai au părinți sau bunici,
călcând semeț și cu dispreț de orbi
pe trupul zilei, al clipei îndurerate,
ca lacrimile aurite ale fecioarei.
Se apropie, curând, vremea rea,
apriga stihie si ploaia cea grea,
vine apocalipsa drept mângâiere,
ah, iubito, nu e vreme de alinare !
Unu și cu unu nu mai fac doi,
când stăm cu masca pe noi,
este drum lung până la sine,
Doamne, ajută, și fă-ne bine !

Interogatie de-amurg

așa scriu înțelepții,
că orice început are un sfârșit,
dar nu mai exista înțelepți
pentru cea din urma interogație:
si ce se întâmplă cu orice sfârșit,
ce, stimabili vânători de vânt
si amăgitori de amar cuvânt,
tăcând în țipătorul amurg ?

Chipurile

din ochii mei
și până în ochii tăi,
apoi din ochii altora
vom rămâne eterni,
numai să promiți
până n-om mai fi aici,
că nimeni nu va adormi,
că nimeni nu va clipi,
si chipurile, ne vom privi !
din ochii mei
din ochii tăi
din ochii tuturora
de nu-mă-uita!

Închisori

Închideți-mă acolo unde este liniște,
unde se văd minunile jinduite,
de unde se aud picăturile cum cad,
unde vântul este un frison prelung,
închideți-mă bine, pentru totdeauna,
acolo unde vă pot auzi pașii și privi chipurile,
si-ntr-o dimineață parfumata,
voi fi atât de închis de voi,
încât veți fi prea liberi și îndurerați,
încât nu veți simți cum curge timpul,
ca un delir intre mine si voi.
De aceea nu mai cereți libertate,
ci veniți lângă mine, în închisori de dor !

Ochii ploii

Azi au căzut frunzele după ploaie,
numai omul, acest lut de sânge,
a rămas în picioare, cu o durere,
că nu poate urca pe scara din cer,
cu ochii săi ambisentimentali,
unul care rade, altul care plânge,
din care să se desprindă o frunza.
Ochii ploii ne privesc iarăși,
o, ce grea este căderea ei!
Si zboară cocorii peste noi
în curând, dar nu avem timp
să îi vedem si să îi auzim,
căci tot pământul e adormit
încet, în propria indiferență.
Un sfinx de-ar mai trai,
cine să-l întrebe ce va fi?
Un sfinx de-ar mai fi,
numai tăcere de necuprins
și un cer foarte jos si trist.

Lux

Lumina palidă a durerii
se stinge
nu de ochii lumii
Lumina bucuriei
re-nvie
de dragul iubirii
În moarte și înaintea ei
este atâta veșnicie
încât lumina toata
se sfiește.

***
sunt dintr-aceia care nu sunt triști
de viață sau de moarte,
sunt dintr-aceia care pășesc romantic prin ființă,
deși văd noi jertfe la marginea drumului,
sunt dintr-aceia care sunt lacomi de iubire,
de privirea ta, de lumina nevăzută,
sunt dintr-aceia care miros ca ziua,
am parfum albastru viril si-un sentiment deplin.
dar tu, iubita ce n-ai mai venit,
tu cine ești dintre toți aceștia ?
***
de la început
vântul este aspru,
copacii se revoltă
ploaia rece vine,
pașii trecătorilor dor,
ca niște umbre de fugari,
idilele firave si uitate
sunt atât de necuprins,
încât fila timpului pălește.
de la un timp trecut,
printre făpturile de lumina
e bine să păstrezi tăcerea
si să nu le privești aiurea,
un fel de înțelepciune și fior
le-a pătruns pe chip, mereu,
de aceea anii trec și revin,
aparent neîntâmplator,
căci viața veșnică
ne privește ireversibil pe toți.
începând de azi,
ne vom îmbrăca în alb, vom zâmbi,
începând de mâine,
acolo sus, ne vom aminti iarăși
cum tropăiam haotic
pe un pământ imens de gol.
doar începând așa,
ne vom învesmânta într-un vis
de mirabila bucurie,
pentru a lua lumea de la început,
pentru a ne simți liberi,
până la plus infinit de ființă,
pana la blânda biruința.

***

Ne-liniștile celui ce merge pe un drum hotărât de alții – Florentin Streche

Născut în Bucureşti, la 26 octombrie 1982, licenţiat al Facultăţii de Litere, Secţia Bibliologie – Universitatea Bucureşti (2006), masterand în domeniul „E-government în administraţia publică” (lucrarea de disertaţie: „Politici e-government în societatea informaţională”, 2007) şi în Studii Culturale Europene – „Cultură şi politică în context european şi internaţional” (lucrarea de disertaţie: „Cultură şi mentalităţi europene în Secolul Luminilor [secolul al XVIII-lea]”, 2013). Redactor on-line la diverse site-uri culturale. Are poeme cuprinse în antologiile: „Infinitul iubirii”, „Suflet românesc” – Grupul „Arta conversaţiei”. A participat la cenaclurile literare „Arena literară”, „Bocancul literar”, „Poeții cetății”, „Cenaclul de seară”, „Cenaclul de urgență”, „Club Art „BOEMA 33”.

Hai sa ne ținem de mana,
ca în copilărie, când era ziua atât de lunga,
încât o uităm și transpirăm în carne și în respirație
când nu miroseam decât a acele zile cu soare,
când plouă argintiu si moale peste noi,
ca sa ne împrietenim cu puritatea din ochi.
Hai să ne ținem de sufletele noastre,
să mai treacă viața, ca apa peste pietre,
că norii triști pe cerul mântuitor,
si să ne lăsăm toate bagajele astea grele,
cu tot ce ne-a îndurerat și bucurat,
si să devenim fericiți nu din disperare,
ci, pe rând, încetișor, în urcare.

Liliana Popa – scriitor – critic de artă

Mulțumim pentru opinia dv.!