10/2026 – LILIANA POPA
„Citeam scenariul și mă vedeam jucând”.
Daniela Nane mereu creativă cu o mare inteligență artistică a reușit să creeze roluri emblematice iar revenirea în cinema după două decenii dedicate aproape exclusiv teatrului, a fost binevenită. Întâlnirea cu regizorul Igor Cobileanski și provocările unui rol construit pe tensiuni etice a condus la această recunoaștere a talentului acestei actrițe.
Invitația la casting a venit într-un moment neașteptat, iar întâlnirea cu scenariul a fost decisivă: „Citindu-l, mi-am dat seama că nu e comedie, dar că rolul părea scris pentru mine: citeam scenariul și mă vedeam jucând rolul ăsta”. Colaborarea cu regizorul a fost, spune ea, una „foarte ușoară”, datorită clarității viziunii acestuia: „știe exact ce-și dorește și calibrează foarte bine și ritmul și nuanțele”.
Daniela Nane amintește că acest gen este, de fapt, unul dintre cele mai dificile: „E mult mai greu să faci comedie”. Lecțiile primite în formare rămân esențiale: „comedie egal farmacie” – o formulă care definește precizia necesară în construcția efectului comic, unde „dacă întârzii replica cu o fracțiune de secundă se pierde efectul”.
Începuturile carierei, marcate de prejudecăți legate de imagine: „Dacă o femeie arăta bine era considerată superficială”. În acest context, sprijinul unor regizori și profesori a fost decisiv pentru afirmarea ei profesională. Rolurile importante din teatru – de la debutul în Patul lui Procust până la spectacolele de succes de la Bulandra – au contribuit la consolidarea unui parcurs artistic divers.
Splendida Daniela Nane, la început de toamnă, actriţa a revenit într‑un rol puternic pe micul ecran, în paralel cu succesul pe care-l trăieşte în cinematografie alături de regizorul Igor Cobileanski şi care o duce pe covoarele roşii internaţionale.
Diferențele dintre scenă și ecran, afirmă Daniela NANE deși construcția rolului este similară, mijloacele de expresie diferă: „Pe ecran se citește totul în ochi”, în timp ce teatrul cere o expresivitate adaptată distanței față de public.
Daniela Nane îmbină azi multiple roluri: actriță, regizor și director artistic.
Joacă în spectacole la Bulandra, semnează regii și coordonează proiecte dedicate copiilor, cu accent pe educația culturală. Despre această etapă spune simplu: „Sunt foarte bine, profesional”.
În ceea ce privește nominalizarea la Gopo, actrița o privește deja ca pe o recunoaștere în sine: „Faptul că am fost nominalizată este în sine un premiu”. Iar pentru public, mesajul este direct: „Vă încurajez să mergeți la cinema să vedeți Comatogen”.
„Comatogen” îi oferă actriței Daniela Nane un rol de mare calibru, în jurul căruia pulsează întregul film. Un rol care va rămâne în istoria filmului românesc și european.
Delicată, lucidă, mereu cu un simț subtil al umorului, al aluziei, puternică și atunci când se frânge, Daniela Nane aduce personajului o naturalețe rară, plină de ambiguitate și nuanțe. Are și o scenă de nuditate care demonstrează că nu doar Nicole Kidman arată superb la a cincea decadă de viață. Iar nominalizarea pentru cea mai bună interpretare va veni !
Toate interpretările filmului sunt solide și profund umane. Alături de Daniela Nane, Ada Lupu și Theodor Șoptelea – doi actori tineri, frumoși într-un mod neconvențional, telegenici, expresivi, cu un joc firesc, reținut, modern, și cu posibile mari cariere în față. Telegenia este un mare atu pentru un actor de film, și nu toți actorii buni de teatru se bucură de acest dar.
Trăim într-o lume minată la fiecare pas de ipocrizia celor din jur, ascunsă sub zâmbete false sau o rezervă plină de naturalețe. Unii din ei chiar și în propria familie sau în propriul pat. Motiv pentru care trebuie să evoluăm pe o sârmă ghimpată de compromisuri nedorite ca să supraviețuim. Acesta este mesajul de fond din „Comatogen.”
Filmul lui Igor Cobileanski are o structură ingenioasă, de tip Rashomon: aceeași poveste spusă din patru puncte de vedere, ca un mecanism care se lasă descoperit până la ultima imagine — cu totul altceva decât linearitatea istorică amplă din Cravata Galbenă. Structura aceasta, pionierată de Kurosawa în 1950, a dat naștere unor filme precum The Usual Suspects, Gone Girl și Hero — toate construite pe ideea că adevărul se schimbă odată cu martorul. Deci nu este nouă, dar este frumos realizată.
Alina (Daniela Nane) este o asistentă medicală într-un spital privat de lux din București, pusă să supravegheze un pacient bogat și celebru (Gheorghe Visu) aflat în comă – de aici și titlul filmului. Este un bărbat de 70 de ani, proprietar de vile în București și Sinaia și, mai ales, al unei lucrări de Brâncuși evaluată la cel puțin 14,5 milioane de euro. În jurul Alinei gravitează fiul ei Radu, de 22 de ani (Theodor Șoptelea), iubitul ei Pavel (Andrei Aradits) și Mihaela, fiica milionarului, cea care îl aduce în prima scenă la spital (Ada Lupu).
Structura pe patru perspective rămâne centrul de greutate al filmului. Povestea este aceeași, dar fiecare capitol redistribuie responsabilitatea morală și mută axa empatiei, obligând spectatorul să își corecteze constant judecata. Fiecare segment îl contrazice subtil pe cel anterior, iar această acumulare de versiuni transformă adevărul într-o convenție instabilă, sondând zonele de gri din etica fiecărui personaj atunci când viața îl pune în fața unei alegeri.
Regia funcționează cel mai bine atunci când gestionează diferențele de ton dintre cele patru segmente. Prima parte este ancorată în realism social, a doua capătă tensiunea unui thriller moral, a treia devine aproape melodramatică, iar ultima introduce o răceală procedurală care reordonează retrospectiv întregul film. Această migrare între registre împiedică repetiția să devină oboseală și menține tensiunea chiar dacă evenimentele de bază sunt reluate din alt unghi.
Într-o industrie de film mai matură, precum cea americană sau engleză, premiile pentru regie și scenariu nu ar reveni unor filme cu astfel de imperfecțiuni. Dar ideea din Comatogen – puternică și ingenioasă, mai aliniată cu stilul sobru și minimalist al noului val românesc – o decizie născută din aceeași zonă de compromis inevitabil pe care o explorează și filmul.
„Comatogen” este un film valoros, sensibil, cu un mesaj puternic.