07/ 2026 CRISTINA PASCA

Încă mai trebuie să fim tari. Mental, zic. Nu pentru că suntem săraci, bolnavi sau singuri, ci pentru că, de fiecare dată când mergem la ghișeul unei instituții de stat, suntem siliți să bem din cupa Circei, care ne preschimbă din oameni în dobitoace lipsite de glas și demnitate. Ghișeul 1, 2, 3 și altele, toate plătite de noi, toate născute și sustinute de noi dar trecute, forțat, pe alt nume: statul. (Și, da, dacă mă întrebați cine este statul, nu aș putea să vă răspund. Nu pentru că nu pot lua o definiție din DEX sau din Constituție, ci pentru că nu am ajuns la o definiție proprie care să cuprindă ce este. Până acum știu doar ce nu este. Sau că nu este; o idee abstractă, hrănită de oamenii care au fost nevoiți, încă de la naștere, prin educație permanentă și normă, să-și integreze conceptul in pilonii lui existentiali și să creadă, prin falsul crasei manipulări, că este parte din identitatea lui: român, englez, arab, austriac etc… Câte țări, atâtea ( false?)identități si tot atâtea motive de război).
,, Bună ziua” spune omul cu teamă. El sosește acolo cu sistemul limbic setat pe ,, luptă sau fugi”, știe ce urmează și mai știe că trebuie să rabde, căci, altfel, nu i se va rezolva problema (care a fost provocată tot de sistemul ,,ghiseic” al statului).
,,Ce doriți?” I se răspunde aspru și fără profesionalism, de parcă omul s-a dus la doamna acasă și i-a deranjat siesta.
Ce urmează, știți fiecare: un joc de argumente manipulatoare pe care omul nu le digeră sau nici nu le mușcă. Dacă pune cineva vreo întrebare, ei, de acolo începe mânia Circei, în care omului, individul cu rațiune, identitate și constii(-i,+e)nță, i se încearcă, prin mijloacele dezumanizării, condiția.

Mai întâi, este redus la un număr de dosar. Numele lui nu mai contează, povestea lui nu mai contează, suferința lui nu mai contează. Există doar un formular incomplet, o semnătură lipsă, o copie nelizibilă, un paragraf invocat ca zid.

Apoi vine infantilizarea. Omului i se vorbește de sus, ca și cum simplul fapt că întreabă ar dovedi ignoranță, iar nevoia lui de lămuriri ar fi o ofensă. Întrebarea devine obrăznicie, iar dreptul la explicații este tratat ca un privilegiu.

Urmează transferul vinei. Sistemul, care și-a construit propriile labirinturi, îl face pe cel rătăcit prin ele să se simtă vinovat că nu găsește ieșirea. Nu procedura este absurdă, ci omul este „neinformat”; nu regula este contradictorie, ci cetățeanul „nu a înțeles”.

În cele din urmă apare sentimentul neputinței. După suficiente uși închise și suficiente răspunsuri reci, omul începe să se îndoiască de sine. Vorbește mai încet. Întreabă cu teamă. Își cere scuze pentru că există și pentru că are o problemă pe care tocmai instituția respectivă este chemată să o rezolve. Omul învață să nu mai întrebe. Își pregătește dosarul cu frică. Își repetă în minte fiecare propoziție, ca să nu supere. Zâmbește chiar și atunci când este tratat cu dispreț. Își cere scuze înainte de a vorbi. Nu pentru că este vinovat, ci pentru că a învățat că demnitatea costă prea mult într-un sistem care răsplătește supunerea.

(Sigur, s-a vorbit și despre cei care au cedat. Ne povestește perfect George Orwell în Ferma animalelor, dar asta este o altă poveste)

Aceasta este vraja Circei moderne. Oamenii nu devin porci prin magie, ci se dorește convingerea că nu mai sunt persoane, ci simple piese într-un mecanism. Cea mai mare victorie a dezumanizării nu este atunci când omul pleacă fără un document, ci atunci când pleacă fără demnitate. De aceea, primul lucru pe care îl confiscă sistemul nu este timpul omului, nici banii cu care trebuie să plătească copii, timbre, taxe, ci ,, a fi-ul” lui. Nu se dorește o fiară furioasă. O fiară încă luptă. Încă își arată colții. Vraja urmărește ceva mult mai grav: să transforme omul într-o ființă docilă, care nu mai crede că merită respect, care nu mai cere dreptate și care ajunge să mulțumească pentru ceea ce i se cuvine de drept.

Poate că aceasta este cea mai perfidă formă de dezumanizare: aceea în care victima începe să creadă că umilința este normală, iar respectul – o favoare.

Dar, povestea omului din Slatina, care și-a dat foc, zilele acestea, într-o bancă, pentru că ea, prin sistem, refuza să îi returneze economiile de o viață, îmi dă speranță: identitatea noastră nu a murit! încă nu suntem rupți în bucăți prin interiorul conștienței noastre și că încă putem lupta. Până acum, doar am răbdat, nu ne-am plecat.
Încă suntem oameni… și ne aparținem!