06/2026 ANNA RĂGĂLIE

Când la suprafață lucrurile încep să scârțâie, mă cobor înăuntru pentru a descoperi cauza acestei fluctuații. Ca să nu îmi bată vântul în suflet am tot adunat…până când cămările lui au gemut sub presiunea atotsuficienței. Lucrurile pe care le-am crezut „musafiri” au ajuns să îmi fie „gazde” și să își ștanțeze în culori sumbre teritoriul. Din pereții scrijeliți de multiple dezamăgiri încep să se desprindă pe rând bucăți de speranță și inocență. Duhoarea unei vechi răni supurânde îmi încețoșează vederea și nicicum nu îi găsesc originea. În încercarea de a desluși misterul, picioarele mi se împleticesc de aglomerația din jur: mă pune la același nivel cu ea. E mult zgomot și noapte, și nici lumina de la capătul tunelului nu se mai ivește. „Mă voi ridica din nou, ca și altădată” îmi vorbea vocea E-ului meu orgolios. Dar frământarea din mintea mea, în ciuda optimismului forțat, a ferecat inima printr-un lanț imposibil de rupt, dezlănțuind furtună. Acuzatorul dă brânci spiritului justițiar din mine și ajung să capitulez în fața deznădejdii.

„Eu care îmi făuream totul singură, treaptă cu treaptă, am ajuns sub nivelul mării” se aude un ecou întârziat. Corabia Credinței s-a sfărâmat de icebergul ce mi l-am adus singură în calea mea. Înot printre vise spulberate de individualismul meu tăcut. Când am pierdut Cârma? Strig dar valurile strigă mai tare ca mine: mă cuprinde frica și mă afund voluntar în marea lepădării de sine. Și numai atunci, o Mână mă ridică și mă pune din nou pe uscat, mă încălzește cu iubire și îmi redă perspectiva divină. Cu dibăcie, repară fiecare fisură a cămăruței și mătură tot praful ignoranței. Lumina pătrunde prin obloane și deschide un nou capitol, mai bogat ca propria-mi imaginație. Un Susur blând îmi șoptește adevărul uitat: „dependența de El e cea mai dulce libertate”, însoțit de o interogație retorică: „Ești gata să îți lași sufletul golit pe mâna celui mai mare Designer de interior?”.