09/2026 – MAGDA MUNTEAN
De câteva zile, toamna si-a făcut oficial apariția. Așteptată de unii, poate nedorită de alții, ea vine să împlinească ciclul vieții în natură: naștere, maturitate si moarte. Își flutură pletele colorate peste grădini si câmpuri, răscolește cu suflul sau covorul de frunze, adună norii prin văzduh și-i scutură apoi peste pământul dornic de apă, ridică către cer lungi fuioare de fum. Lungește nopțile, ne colorează sufletele cu melancolii… Plânsul toamnei o tristețe, lacrimi reci rostogolite, ce sărută-n grabă timpul. Ramuri goale ce se-agită în bătaia vântului către cerul întunecat.
Mă simt în toamnă ca într-un loc de popas în care îmi odihnesc și-mi curăț sufletul. Fiecare frunză ce cade este o amintire dureroasă pe care o las în urmă și fiecare picătură de ploaie îmi spală o rană neînchisă. Vântul care se strecoară printre crengile aproape goale îmi poartă gândurile printre dorințe neștiute de nimeni. Lumina palidă a toamnei mă îmbracă cu o liniște blândă pe care o așteptam, pe care o aștept ori de câte ori simt că am obosit să lupt. Din toamnă îmi iau puterea. Îmi adun sufletul în matca iuirii și redevin ființă. E un paradox: tot ce s-a ofilit în mine pe parcursul unui an îmi renaște toamna și-asta îmi amintește că dincolo de tot ce viața îți dă sau îți ia, ținta rămâne momentul acela de fericire pe care îl tot așteptăm dar pe care îl ratăm adesea pentru că nu știm să-l recunoaștem.
Lumea-n frunze veștede. Ani trecuți. Îmbătrânesc, îmbătrânim…